Pe toți îi strâng la mine
Doina Frunză a pus tableta deoparte și a luat telefonul:
Bunico, ce faci? Cum te simți? Bine? Dar bunicul? Dacă prăjește cartofi, atunci totul e bine. Gata, mi-am terminat treaba pe ziua de azi, îl iau pe Dănuț de la fotbal, intrăm și pe la magazin și venim acasă.
Apoi Doina a format alt număr:
Ionuț, salut, eu merg spre casă, tu cu Luminița v-ați pornit deja? Sunteți pe drum? Foarte bine, uite că bunicul prăjește cartofi, mâncăm împreună.
Doina s-a ridicat, și-a strâns lucrurile în poșetă. A strigat către colegi:
Vă pup, eu am plecat, ne vedem mâine!
Pa, Doina, seară frumoasă!
Și-a schimbat repede balerinii sub birou, și-a pus trenciul și, ca din obicei, s-a uitat la fereastra care deja se întuneca. Era o seară de toamnă caldă. Lumina orașului Palanca sclipea blând, oamenii se grăbeau spre casă după o zi de muncă. Doina, privind reflexia ei în geam, a zâmbit: uite că și ea trăiește o viață simplă și normală, cum nu credea vreodată că o să aibă. Are familie, și, ca toată lumea, aleargă spre casă acolo unde știe că e mereu așteptată. Și, totuși, nu cu mult timp în urmă era sigură că nu o să aibă niciodată așa ceva.
Are ea o familie deosebită, dar sunt tare fericiți și se iubesc mult.
Pe Doina mama a lăsat-o la maternitate, a născut-o și a dispărut. În fișa scurtă de la orfelinat scria: mamă necunoscută, fără acte, tată absent. Alții au ales numele Frunză, fiindcă s-a născut primăvara. De ce Doina, nu știe nimeni. Prieteni a avut mai mult băieți. Cel mai bun prieten al ei, Ionuț, era cu un an mai mare. Și el tot Frunză, după același tipar. Doina a învățat bine, cuminte, harnică, săritoare tare voia să fie luată într-o familie. Cum e să ai un cămin, Doina știa doar din filme. Dar ori era prea slăbuță și colțuroasă, ori nu-i mergea norocul. Când Ionuț a fost adoptat, Doina a plâns toată noaptea. Nu de ciudă, ci pentru că rămăsese fără singurul prieten.
El o privea prin ochelari ca un pisoi:
Doina, vrei să rămân?
Ești nebun, Ionuț? La așa ceva nu se refuză. Pleacă, că fiecare are soarta sa!
Te găsesc eu, să știi! a jurat el.
Lasă vrăjeala, nu-i nevoie, a râs Doina.
A terminat școala generală cu brio, a intrat la tehnic în construcții, locuia la cămin. Cum a terminat, ca orfană a primit un apartament cu o cameră, la marginea orașului, dar era super! Și-a găsit de lucru în proiectare, pe meserie. De-acum, viața adultă de-adevăratelea. Colege și prietene la serviciu avea câte vrei, dar de familie nu se grăbea: Mai e timp!, și-a zis.
Visul Doinie era să aibă o casă mare, un soț iubitor și copii, doi sau chiar trei, să alerge, să se joace, să râdă. Să tot strige: mama! tata! Doina ar fi dat orice să audă cuvintele astea, călduroase și aproape necunoscute.
Odată, când ajungea la scară, un băiat a ieșit în fugă și era să o dea jos din picioare, cu geanta în mână. A intrat în scară bătrânica era căzută pe trepte:
Pensia geanta m-a împins. Unde-s ochelarii, nu văd nimic!
Doina a ieșit, dar băiatul dispăruse. A ajutat-o să se ridice, noroc că nu se lovise rău. Doina a condus-o acasă: locuia cu un moș bolnav, la pat. De atunci, Doina a început să-i viziteze, ducea de-ale gurii, pensia era furată. Au anunțat, dar n-au găsit niciun hoț, deși Doina îl ținea minte. Peste câteva zile au găsit geanta, măcar actele au rămas.
De-atunci, la tanti Tanța mergea tot mai des. Lui nea Andrei i-au dat cu doctorii, s-a mai întremat. Bătrânii, veseli nevoie-mare. O numeau nepoata lor, o chemau la ei, că nu aveau pe nimeni.
Într-o zi, în troleibuz, Doina face cunoștință cu un tip. Îi simte privirea și zâmbetul:
Domnișoară, parcă vă știu de undeva.
Râde Doina:
Poate mă încurcați, dar cred că nu.
Băiat drăguț, până acasă i-a povestit tot despre el: că-l cheamă Gică, stă cu mama, lucrează la Electrica. Îi părea imediat cunoscut și apropiat.
A început Gică s-o aștepte după serviciu, o petrecea până acasă. Odată l-a poftit la ea, l-a omenit cu ceai și sandvișuri. Apoi, nu se știe cum, i-a povestit despre copilăria la orfelinat. Gică o privea ca și cum vrea să-i zică ceva, dar se abținea. Poate o compătimea. Deși îi plăcea, ceva nu-i dădea pace Doinei.
Altă dată, tot Gică la ea, Doina s-a dus să pună ceainicul. El se apropie, o cuprinde:
Gicule, hai să nu ne grăbim, îi zice ea.
Dar el o strânge de mâini, iar apoi Doina începe să țipe, iar Gică, plin de ură:
Să nu care cumva să deschizi gura. Am aflat cine ești. Oricum nu te ajută nimeni! Dacă te plângi, va fi și mai rău.
Doina nu a reclamat nimic, de rușine. La scurt timp a ajuns la Urgență direct de la birou sarcină extrauterină, operație, poate că nu va mai putea avea copii.
Tanti Tanța a îngrijit-o, a sprijinit-o cu borș și vorbe bune, cu ceaiuri de plante. După spital, Doina era pierdută. Nu știa ce să facă mai departe. Odată, picioarele singure au dus-o la mănăstirea din sat. Era toamnă târzie, cerul adânc și albastru, turlele scăldate în soare Clopotnița vibra în liniște.
Dintr-o dată, cineva:
Frunză, Doina?
Se întoarce: un voluntar de la mănăstire, care-i râde larg.
Doina, ce noroc, chiar voiam să te caut!
Ionuț, tu ești?!
L-a recunoscut, l-a îmbrățișat și a început să plângă. El îi șterge lacrimile:
Hai în trapeză, sunt azi terci și plăcinte cu mere, și vorbim după.
Doina nu-și amintește exact ce i-a povestit lui Ionuț, dar și el i-a spus păsurile lui. Cum a fost adoptat, cum tata vitreg îl bătea, cum a fugit, și-a rupt piciorul, a rătăcit aiurea. La mănăstire, ca voluntar, și-a mai liniștit sufletul.
Doina s-a întors acasă și se gândea cât de norocoasă a fost să-l regăsească pe Ionuț. Căci atunci nici nu voia să mai revină acasă, a rămas câteva zile acolo, la mănăstire. Acolo s-au hotărât amândoi.
Tanti Tanța și Nea Andrei i-au propus demult să-i lase casa lor, dar Doina și cu Ionuț au venit cu o idee și mai bună.
Bătrânii s-au bucurat: să stea toți împreună! Nici nu visau că cineva îi va mai lua laolaltă, așa bătrâni și bolnavi.
Acum, Doina și Ionuț Frunză sunt căsătoriți de cinci ani. S-au mutat în afara orașului, într-un apartament spațios, cu loc pentru toți. Tanti Tanța și Nea Andrei sunt șefi în casă și se simt minunat. Nu mai sunt singuri: au familie! Acum doi ani, visul Doiniei s-a împlinit: au adoptat doi copii, Dănuț și Luminița, culmea, din același orfelinat unde au crescut și ei.
Ionuț, îți amintești, cum stăteam și visam pe geam să avem și noi o familie? Acum uite la ei! Jură-mi că vom fi părinții pe care am fi vrut să-i avem, îi șoptește Doina fericită.
Și acum:
Mama, dar unde-i tata? Bunico, vino să vezi ce-am construit cu bunicul!
Doina nu mai vrea să-și amintească răul. Totuși, tanti Tanța i-a șoptit într-o zi că au prins pungașul. Iar la următoarea ispravă l-au băgat la pușcărie, și acolo stă cine știe cât.
Fiecare primește după faptele sale. În viața asta și în cea Veșnică Eu spun să facem azi seară o masă mare, pentru toți, zise Ionuț, scoțând din sacoșă pâine caldă și un plic cu cremă de ciocolată. Doina râse:
Și să mâncăm cartofii bunicului chiar din tigaie, cum făceam când eram copii!
Bătrânii se adunară la masă, copiii tropăiau veseli aducând farfurii și pahare. În bucătărie mirosea a ceapă prăjită, a noroc neașteptat, a iubire caldă, îndelung gătită. Pe masa din sufragerie, peste fața de masă veche, s-au așezat mâinile tuturor, ca să nu uite vreodată cât de norocoși erau să se țină împreună.
Noaptea a venit liniștită, cu râsete lungi, povestiri și mici certuri cine să ia colțul de pâine, cine să stingă lumina. Doina a tras draperia, a privit stelele din orașul Palanca și a înțeles, poate pentru prima dată, că familia nu începe cu sângele, ci cu bunătatea și cu alegerea de a nu lăsa pe nimeni singur.
A adormit, ținându-l de mână pe Ionuț și ascultând foșnetul liniștitor al casei pline. Știa că indiferent de trecut, pe toți îi strânge la ea. Și inima ei era, în sfârșit, acasă.
