Vasile, portbagajul! Deschide portbagajul, oprește mașina, striga Elena, dar deja își dădea seama că totul era praf! Bagajele zburau în viteză din portbagaj direct pe marginea drumului, iar șoferii din spate probabil nici nu observaseră macabrul spectacol.
Toate cadourile și pachetele pentru care strânseseră fiecare leu în ultimele două luni! Și icrele roșii, și păstrăvul afumat, și mușchiulețul acela scump, și atâtea bunătăți de-alea de care-ți permiți doar de Paști sau de Revelion. Tot ce strânseseră cu sârg era pus deasupra în portbagaj ca să nu se turtă, că doar mergeau în sat la bunica lui Vasile, să stea la toate sărbătorile.
Pe șosea aglomerație, toată lumea fugea din oraș. Mașinile mergeau aproape bara la bara, nu prea repede, dar nici să oprești pe loc nu prea era chip. Așa că, tot ce a zburat, s-a dus pe apa sâmbetei!
Copiii din spate, Ancuța și Cătălin, s-au panicat când au văzut-o pe Elena cu ochii în lacrimi, ba i-au dat și ei drumul la plâns. Elena i-a liniștit, cât a putut, Vasile a tras mașina pe margine, apoi au coborât și au început să meargă înapoi pe marginea drumului, cu speranța că poate, cine știe, o parte din bagaje s-au oprit pe margine. Nici pomeneală! Ultima sămânță nu mai găsiseră, doar câte-o pungă sfârtecată de roțile grăbite ale altor oameni plecați la rude.
Lasă, nu-ți mai bate capul, dacă n-avem, luăm altele, și ce nu putem lua, trăim fără, zise Vasile, văzând-o pe Elena cât de supărată e. Oricum, sănătoși să fim! Hai înapoi în mașină, că uite cum s-a pornit ninsoarea și e deja aproape noapte.
Drumul care a mai rămas până la sat a fost lung și liniștit. Cine să-l certe pe Vasile că n-a închis portbagajul corect? Aveau mașină veche, broasca portbagajului era vai de ea. Elena ba încerca să nu se mai gândească la ce au pățit, ba iar ofta. Păi, cum să nu fie ciudă, dacă a pus deoparte toamna tot ce-i mai bun? Și diperă și mai tare când își aminti că și pătura pufoasă, pentru bunica lui Vasile, era acolo, între pierderi.
Au ajuns la sat după miezul nopții. Se gândeau că bunica, tușa Marioara, sigur e la culcare. Dar becul de la intrare lumina de zor, iar bunica și vecina ei, tanti Ileana, răsăriră ca din pământ la poartă.
Ați ajuns, slava Domnului! Bunica sări să-i pupe pe toți, pe Elena, pe Vasile, pe copchii. Vasilică dragă, dar unde-s Ana și Mihai? Vai, uite-i și pe ei, Doamne-ajută, toți sunteți sănătoși!
Bunico, ce ți-a venit, ce n-ai dormit nici un pic? o întrebă Vasile, luând-o de după umeri, Hai în casă, văd că doar în șal ai ieșit, e frig tare, te îmbolnăvești!
Bunica dădu din mâini. Hai nu râde de bătrâna, dragul meu, că eu cu Ileana ne-am rugat toată seara la Maica Domnului să ajungeți cu bine! Să nu crezi că nu se-ntâmplă uite c-am avut vedenie aprinsă azi, parcă am văzut cu ochii voștri mașina, scăpată de pe drum. Așa m-am speriat că m-au trecut toate apele reci. Toată ziua am simțit că-i ceva rău pe drum. M-am rugat, uite, și la Sfântul Nicolae! Numai să văd că sunteți toți acasă, că restul nu mai contează.
Elena și Vasile doar au dat din cap, cu ușurare dacă bunurile au ajuns la alții, poate aveau mai mare nevoie de ele. Tot răul spre bine!
Au sărbătorit Revelionul în familie, cu masă plină de bucate din grădină: cartofi aromați, roșii și castraveți murați de toamna, pui la cuptor cu usturoi, sarmale, cozonac și nelipsitele poale-n brâu ale bunicii. Ana și Mihai furau continuu plăcinte fierbinți din oala de lângă sobă, nici nu voiau altceva. Ziua, Ancuța cu copiii din vecini s-au dat pe derdeluș până au rămas fără vlagă. Seara, lumea privea la ora fixă, să-l vadă pe Moș Nicolae venind la brad cu cadouri.
Bunica Marioara râdea cu poftă, cuprinzând nepoții și strănepoții, și ai ei și ai Ilenei. Fericirea cea mai mare e să fie toți împreună!
Însă, mai departe într-un sat uitat de lume, la o masă simplă, stăteau două surori bătrâne, Nadea și Viorica, și moș Toader, vecinul. În sat doar ei mai rămăseseră, abia se descurcau, dar nu erau de tot singuri. Iarna era grea, au legat o pădure uscată cu sania, să nu moară de frig.
Tocmai când ieșise moș Toader după vreascuri, vede ceva ciudat în zăpadă, la marginea drumului. Se apropie, trage de-o curea o sacoșă. O desface și, ia te uită: icre roșii, pește, carne afumată, și la fundul sacoșei acea pătură pufoasă, albă, de zici că era de zăpadă!
Moșul uită împrejur, nu vede nimic, ia sacoșa pe sanie și se întoarce la surorile bătrâne. Întinde pătura, aprinde soba și pune pe masă toate bunătățile.
Eu nu mai credeam să apuc așa mâncare vreodată, se minunează Viorica.
Și eu ziceam că minuni nu se întâmplă, răspunde Nadea.
Dumnezeu a vrut să mai vedem și noi o bucurie, mormăie moș Toader. Poate că viața are încă ceva bun și pentru noi.
Nu-i cazul să plângi după ce-ai pierdut. Poate că-i voia Domnului, o plată pentru o primejdie și mai mare. Ce-i important, e ceea ce ai: oamenii tăi lângă tine, o masă caldă și încă ceva ce poți da mai departe din suflet. Restul? Apă de ploaie!
