Ieși afară! a strigat Costel. Ce faci, măi băiatule… soacra, doamna Paraschiva, a încercat să se ridice, ținându-se de marginea mesei. Să nu-mi zici mie băiatule! Costel i-a smuls geanta și a aruncat-o în hol. Să nu te mai văd aici!
Ieși afară! a răsunat vocea lui Costel.
Maria a tresărit. În șase ani, niciodată nu-l auzise pe Costel să urle așa.
Ce faci, măi băiatule… doamna Paraschiva s-a ridicat greoi de la masă, sprijinindu-se de marginea mesei.
Să nu-mi zici băiatule! Costel i-a luat geanta și a aruncat-o în hol. Să nu te mai vad pe aici!
…Ioana dormea cu mânuțele întinse, ca o stea de mare micuță. Maria i-a aranjat plăpumioara.
Îi plăcea să rămână un pic să o privească pe fetița lor. Ani de zile a visat la ea, a trăit doar pentru clipa asta, a făcut totul să-i fie mamă.
Costel s-a întors de la schimbul de noapte după foșnetul din hol, Maria și-a dat seama. A ieșit din camera copilului, închizând ușa cu grijă. Costel își scotea pantofii.
Era obosit, slăbit vizibil. Muncea ca un rob, să închidă cât mai repede creditul luat pentru procedura de fertilizare in vitro.
Doarme? a întrebat încet.
Da, a mâncat și a adormit imediat.
Costel a tras-o pe Maria lângă el, i-a ascuns fața în gât. Nu vorbea des despre dragoste, dar ea știa cât îi era de recunoscător. Pentru că n-a plecat, nu l-a înlocuit cu altul sănătos, pentru că l-a făcut tată.
La șaisprezece ani, Costel făcuse oreion, dar i-a fost rușine să-i spună mamei ce-l durea și unde. Când a recunoscut, era prea târziu. Complicația i-a adus aproape infertilitate totală.
A sunat mama, a spus Costel înfundat, fără să-i dea drumul din brațe.
Maria s-a încordat.
Și ce vrea doamna Paraschiva?
Vine. La prânz. Zice că a făcut plăcinte, îi era dor de noi.
Maria a oftat și s-a desprins din brațele soțului ei.
Costele, poate nu-i cazul? Data trecută m-a dus la isterie cu rețetele cu bicarbonat…
Măi Mariuță, tot mamă-i Vrea să o vadă pe nepoțică. S-a făcut un an, doar în poze a văzut-o pe Ioana. Totuși, e bunică.
Bunică, a zâmbit amar Maria. Cea care îi zice copil de pripas.
Au adoptat-o pe Ioana anul trecut. Cozi pentru copii sănătoși, nou-născuți, cât să încărunțești până-ți vine rândul.
Au ajutat relațiile, un plic cu lei buni pentru nevoile maternității și o moașă de treabă.
Fetița s-a născut de o copiliță de șaisprezece ani, speriată, care ar fi fost distrusă de grija de mamă.
Maria și-a amintit ziua aceea: un pachet mic, de trei kilograme și ceva, și ochii albaștri, mari, care o priveau.
Bine, a dat din cap Maria. Să vină. Trecem noi prin asta. Dar dacă începe iar…
N-o să mai înceapă, promit, a spus Costel.
A apărut doamna Paraschiva la prânz. Umplea toată casa de prezența ei. Era o femeie masivă, zgomotoasă, cu acea îndemânare țărănească, să oprească și calul, să stingă și casa, să-ți întoarcă mințile.
Doamne ferește! a răcnit din ușă, trântind o sacoșă în hol. Ce greu e de ajuns la voi! În tren n-aveai aer, în autobuz să fii mulțumit dacă scapi cu bine!
Da ați urcat prea sus. Liftul țiuie, scârțâie, am zis că rămân pe loc între etaje!
Bună ziua, mamă, Costel a sărutat-o pe obraz, preluând sacoșa grea. Haideți să vă spălați pe mâini.
Paraschiva a aruncat paltonul, etalând rochia ei cu flori, ce strângea corpul zdravăn, și a țintit-o din ochi pe Maria.
A privit-o din cap până-n picioare, ca pe un cal la târg.
Bună ziua, doamna Paraschiva, a zâmbit Maria.
Salut, salut, soacra a strâns din buze. Da tu, Mariuță, ești trasă la față. Numai oase! Ce să țină bărbatul la tine?
Costel, văd că a slăbit. Nu-l hrănești cum trebuie? Doar apă bei și-l ții pe flămânzi?
Costel mănâncă bine, a tăiat Maria, simțind cum îi ard obrajii. Poftiți la masă.
În bucătărie, Paraschiva a început să desfacă sacoșa a scos tăvi cu plăcinte, un borcan de castraveți, o bucată de slănină.
Ia, hai, mâncați! În oraș, numai chimicale aveți, mestecați plastic.
A luat loc la masă, sprijinindu-se greu cu coatele.
Ia ziceți, cum o duceți? S-a terminat creditul cu toate intervențiile astea ale voastre?
Maria a strâns furculița. Intervenții! Așa numea ea șase ani de suferință, speranță și disperare.
Aproape am terminat, mamă, a mormăit Costel, punându-și salată. Să nu vorbim despre bani.
Despre ce să vorbim? a întrebat Paraschiva, mușcând dintr-o plăcintă. Despre vreme? La noi, la țară, la Colcești, frate-tu are al treilea copil.
Fetiță sănătoasă, frumoasă! Patru kilograme! Tanța poartă gemeni. Porodă bună!
E neamul nostru, Costel, tare. Suntem roditori. A privit semnificativ spre Maria.
Dacă nu strici sângele, firește…
Maria a pus furculița jos, încet.
Doamnă Paraschiva, am discutat asta de sute de ori. Problema nu e la mine. Avem răspunsuri medicale.
Ei, lasă, a fluturat mâna soacra. Hârtie de medici, ca să-ți ia banii! Oreion… să-mi spui mie!
La noi, jumate din sat au avut, toți au gospodărie mare.
Soțul tău ți-o spune, ca să-ți acopere boala.
Mamă! Costel a lovit masa cu palma. Destul!
Paraschiva s-a apucat teatral de inimă.
Să nu ridici vocea la mama! Eu am crescut cinci copii, eu știu viață. Ea e mică, îngustă-n șolduri, ca un copil. De unde să iasă familie? Fără rod!
Noi suntem fericiți, mamă, a spus încet Costel. Avem pe Ioana.
Fetiță… a pufnit Paraschiva. Să o văd cu ochii.
Au mers la camera copilului. Ioana se trezise, stătea în pătuț, pipăind ursulețul de pluș. Când a văzut străina, s-a încruntat, dar n-a plâns. Avea un caracter liniștit.
Paraschiva s-a apropiat. Maria a stat lângă pătuț, gata oricând să-și apere copilul. De la soacră te poți aștepta la orice.
S-a uitat lung la fată, miji ochii. A întins mâna, i-a atins obrăjorul dolofan. Ioana s-a ferit.
Dar a cui e, domle? a bombănit soacra. Ochii sunt așa de negri. La noi în neam, toți avem ochi deschiși!
Sunt albaștri, a corectat Maria. Albastru închis.
Da nasul? E turtit. Tu ai nas ascuțit, Costel îl are drept. Dar aici…
S-a întors, s-a scuturat ca să se curețe.
Nu-i din neamul nostru, nici nu seamănă!
Au revenit în bucătărie. Costel și-a turnat apă, mâinile îi tremurau.
Mamă, te rog, a început Costel, moale. Noi o iubim pe Ioana! E a noastră! Pe acte și în suflet.
Vom încerca iar, doctorii zic că șansele nu sunt nule. Dar, orice-ar fi, suntem familie.
Paraschiva stătea cu buzele strânse. O rodea. La cinci copii, la doisprezece nepoți, suferea când vedea cum sângele ei se irosește pe străină.
Ești nepriceput, Costel, a oftat ea, în cele din urmă. Ai treizeci și cinci de ani. Bărbat în floarea vârstei. Și ții un copil luat de prin cine știe unde!
Să nu-i mai spui așa! a izbucnit Maria.
Dar cum să-i zic? Prințesă?
Mai bine taci! Tu n-ai putut face copii, amărât ai fost. Ai dat șpagă… V-ați luat ca pe-o pisică de la piață!
E copilul nostru!
Copil e când îl faci tu! Când stai nopți nedormite, când duci sarcina, când naști cu dureri!
Iar asta… a fluturat mâna spre camera copilului. Joacă de copii-mamă. Ați luat gata făcut. De la cine știe ce nimeni…
Genele nu le schimbi cu bardă! O să vă facă necazuri! Dă-o, cât nu-i târziu!
Maria a văzut cum se lărgesc pupilele lui Costel. S-a ridicat încet.
Pleacă! a șoptit.
Paraschiva s-a mirat.
Ce?
Ieși afară! a urlat Costel.
Maria a tresărit. Niciodată, în șase ani, nu îl auzise așa.
Ce faci, Costele… Paraschiva s-a ridicat, sprijinindu-se de masă.
Nu-s băiatul tău! Costel i-a luat geanta și a azvârlit-o în hol. Să nu te mai văd! Să dau copilul?
Cum să compari un om cu lucrurile? E fata mea! A mea! Și tu… tu…
Abia mai respira.
Ești un monstru, nu mamă! Du-te la țară și numără-ți neamul! Lasă-ne-n pace! Niciodată să nu te mai bagi peste noi!
Din camera copilului s-a auzit plâns. Maria s-a grăbit spre ușă, dar s-a oprit văzând fața soacrei schimbată. Roșul din obraji s-a transformat în cenușiu.
Paraschiva a deschis gura, căutând aer ca un pește pe uscat. Mâna strângea convulsiv rochia.
Costele… a răgușit. Arde… Ce mă arde…
A început să cadă. Greu, ca un sac de grâu, a trântit scaunul. Plânsul copilului, zgomotul căzăturii au umplut apartamentul.
Maria a sunat la Urgență. Costel stătea în genunchi lângă mama lui, descheiindu-i cu mâini tremurânde gulerul rochiei.
Mamă, ce faci? Mamă, respiră!
Paraschiva gemea.
Medicii au apărut repede. Din ușă, asistentul a răcni:
Infarct mare! Pe targă, urgent!
Când ușa s-a închis după cadrele medicale, Costel s-a prăbușit în hol, cu spatele lipit de perete. Privea batista uitată pe poliță.
Eu am distrus-o? a întrebat.
Maria s-a așezat lângă el, i-a luat mâna rece.
Nu. S-a distrus singură. De la răutate.
Era mamă, Mariuță…
Ne-a cerut să aruncăm copilul ca pe ceva stricat. Costel, trezește-te! Ți-ai apărat familia!
Telefonul lui Costel a vibrat după o oră. Suna soră-sa, Tanța. Apoi fratele, Costică. Nu a răspuns.
Apoi a venit un mesaj de la mătușa lui:
Mama-i la terapie intensivă. Medicul zice c-a pierdut și ultimul tren. L-ai omorât, nemernicule. Să-ți fie rușine! Toată familia te blestemă! Să nu apari niciodată!
S-a dus… Nu mai am familie…
Maria l-a strâns pe după umeri, simțind cum îi tremură tot trupul.
Ba ai, a spus ea hotărât. O ai pe mine. O ai pe Ioana. Suntem familia ta, cea adevărată! Nu te părăsim niciodată.
S-a ridicat și l-a tras de mână.
Hai, trebuie să-i dăm să mănânce fetei. S-a speriat.
Seara au stat în bucătărie. Ioana, liniștită, se juca cu cuburile lângă ei. Costel o privea de parcă acum o vedea prima dată.
Știi ceva, a spus, deodată, mama avea dreptate la ceva.
Maria s-a încordat.
La ce?
Genele nu le întinzi ca untul pe pâine. Numai că genele nu sunt doar culoarea ochilor sau nasul. Sunt felul de a iubi.
Mama a avut cinci copii, dar dragoste… ca în piatră. Oare eu sunt luat din alt neam? Că eu știu să iubesc… Nu-i așa, puișor?
Și-a luat fata în brațe, iar ea l-a apucat de nas și a râs.
Tati, a zis clar.
Prima dată. Până atunci, doar ba-ba și ma-ma.
Costel a încremenit. Lacrimile ce le ținuse toată ziua au curs pe obraji, picurând pe combinezonul roz al fetei.
Tati, a repetat. Da, puiule! Eu sunt tati. Și nimeni nu te ia de lângă mine.
Mama și-a revenit, dar Costel n-a mai vorbit cu ea. Pentru rude, e dușmanul numărul unu.
Maria se jenează să spună, dar e ușurată. Fără răutatea unor rude, trăiești mai liniștit.
De ce să ne chinuim cu așa familie? Și fără ei, ne e bine…
Am învățat că familia nu e sânge, ci iubire și alegere. Iar pe copilul meu l-am învățat să zic tată. Eu, cu adevărat, sunt tatăl ei. Și pentru asta, mulțumesc vieții.
