Sâmbătă după-amiază. Soarele se așternea fix peste sfoara de rufe, iar aerul mirosea a praf și asfalt încins. Tocmai intrasem pe balcon să strâng hainele când am auzit-o pe vecina de sub mine strigând numele lui soția mea pe scara blocului.
M-am aplecat peste balustradă și l-am văzut pe Radu lângă mașina lui iar lângă el, cu o atitudine de stăpână, stătea mama lui. Asta chiar m-a mirat: locuiește în alt cartier, în Chișinău, și nu obișnuiește să vină fără vreun cuvânt înainte.
Am apăsat repede clemele ude de pe haine și am intrat în casă, simțind un nod în stomac. Nici nu am apucat să intru bine în hol, că am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Au intrat amândoi, mama lui cu o plasă mare de pânză, iar Radu părea tensionat, de parcă și-ar fi dorit să nu dureze mult vizita asta.
Nu mă așteptam la musafiri, am spus încercând să maschez mirarea.
Nu stăm mult, zise ea, descălțându-se alene și scrutând holul cu privirea ei iscoditoare.
Am pus clemele pe dulap și i-am privit cum intră în sufragerie. M-am apropiat.
Ce s-a întâmplat?
Radu nu m-a privit. S-a așezat pe marginea canapelei, cu privirea în pământ.
Mama lui a pus plasa pe masă.
Am adus câteva lucruri din beci, a zis pe tonul ei tăios.
Ce lucruri?
A desfăcut plasa și a început să scoată una câte una: un album vechi, două caiete cu file îngălbenite și, la urmă, o cutie mică de lemn.
Mi s-a strâns inima imediat. Am recunoscut cutia fără să fie nevoie de explicații.
Era a bunicii mele. Ani de zile a stat în vitrina casei noastre.
De unde ai luat-o? am întrebat.
Din beci.
Dar a fost aici…
A ridicat din umeri, nepăsătoare.
Radu a dus-o mai de mult acolo.
M-am întors spre el.
De ce?
A trecut cu mâna prin păr, stânjenit:
Am crezut că nu contează atât de mult.
Nu contează? Cutia bunicii mele?
Mama lui a deschis capacul. Înăuntru erau un ceas vechi, două broșe și un bilețel mototolit.
Sunt lucruri de familie, spuse ea liniștită. Ar trebui să fie la familie.
Eu sunt familia, am rostit apăsat.
M-a privit ca și cum aș fi spus ceva ce nu înțelege.
Tu ești soția.
S-a lăsat liniște. Din afară, s-a auzit o portieră trântindu-se.
La ce te referi, de fapt? am continuat.
Radu ridică în sfârșit privirea:
Mama crede că unele din aceste lucruri ar trebui să ajungă și la sora mea.
Sora ta nici n-a cunoscut-o pe bunica.
Dar tot familie e.
Mama lui a dat din cap:
Așa e drept.
Am privit ceasul din cutie. Bunica îl purta aproape zilnic; mai țin minte cum mi l-a dat într-o seară, în timp ce curăța mere în bucătărie.
Mi-a zis doar atât:
Păstrează-l, fiindcă oamenii uită uneori ce-i al lor.
Am închis cutia.
Nu.
Mama lui s-a încruntat.
Ce înseamnă asta?
Înseamnă că aceste lucruri rămân aici.
Radu a oftat.
Nu crea o scenă…
Eu fac o scenă? Din cauza faptului că tu iei lucruri din casa noastră fără să spui nimic?
Mama lui s-a ridicat, simțind eșecul deciziei deja luate.
Doar discutăm, a spus.
Nu. Deja ați hotărât.
A pus mâna pe cutie:
O iau și mai vorbim.
Atunci am reacționat altfel decât mă știam. Am luat cutia și am ascuns-o la spate.
Nimeni nu ia nimic din casa asta.
Radu s-a ridicat brusc.
Loredan, destul.
Nu, tu destul!
L-am privit drept în ochi.
Tu ai dus cutia la beci?
A tăcut.
Tăcerea lui a spus totul.
Mama lui a dat din cap, dezaprobator:
Nu-mi vine să cred cât de nerecunoscători pot fi oamenii.
Am pus cutia la loc în dulap și am închis ușa.
Uneori, granita nu o vezi când cineva o trece, ci când altul tace și îți dă voie.
Am rămas în sufragerie uitându-mă la ei.
Sincer, oare chiar am exagerat sau, pur și simplu, au încercat să ia ce nu li se cuvine?
Din seara aceea am învățat să nu-mi mai las liniștea pe mâna nimănui iar ceea ce-i al meu, rămâne al meu.
