Ieri mi-am dat demisia de la serviciu, sperând că măcar așa mai pot să salvez căsnicia. Azi nici nu mai știu sigur dacă nu cumva le-am pierdut pe amândouă.
Am lucrat la firma asta aproape opt ani. M-am angajat acolo puțin după ce m-am însurat, și mult timp locul ăsta a fost pentru mine simbolul stabilității salariu fix, program clar, planuri de viitor. Mariana, soția mea, mereu a știut cât de mult înseamnă jobul ăsta pentru mine. Chiar discutam la o cafea despre cum am putea lua un apartament cu ce strângem de aici. Niciodată nu m-aș fi gândit că tocmai la serviciu o să fac greșeala care ne-a dus în pragul ăsta.
Irina, colega cu care am înșelat-o, a apărut pe la birou acum vreo jumătate de an. La început, nimic dubios stătea la masa de lângă, mă întreba de taskuri, mai cerea ajutor, că era nouă. Ușor-ușor am început să luăm masa împreună inițial cu toată gașca, apoi doar noi doi. Ea îmi povestea cum nu se înțelege cu iubitul, necazuri, certuri, nesiguranțe. Eu o ascultam. Din ce în ce mai des. Într-o zi am început să șterg mesaje să nu riște, să pun telefonul pe silent când ajungeam acasă, să-i zic Marianei că am întâlniri târzii.
Totul a luat-o razna într-o seară, după ce am stat peste program. Nu era nimic planificat, nici romantic, dar a fost asumat. Știam că nu-i bine. Seara m-am întors acasă și am sărutat-o pe Mariana, la fel ca oricare altă zi. Asta mă apasă cel mai tare acum.
Mariana a aflat câteva săptămâni mai târziu. Eram în dormitor când mi-a luat telefonul să caute rapid un număr și a găsit niște mesaje care nu lăsau loc de interpretări. M-a întrebat direct. N-am știut ce să zic. A tăcut vreo câteva minute, apoi m-a rugat să-i povestesc tot. I-am zis. Noaptea aia n-am mai dormit împreună.
După, zilele în casă au fost apăsătoare. Mă întreba strict unde, când, de câte ori, dacă mă mai văd cu Irina. Am răspuns la tot. La un moment dat mi-a spus ceva ce nu o să uit toată viața:
Nu știu dacă pot să te iert, dar știu sigur că nu pot trăi cu gândul că vă vedeți zilnic.
Atunci a venit vorba de serviciu.
U ultimatum clar. Mi-a zis că nu mă forțează, dar că are nevoie să se simtă în siguranță. Că, atât timp cât eu merg la același birou, ea nu poate merge mai departe. Mi-a pus alegerea în față: ori plec de la job, ori accept că ea o să plece. Nu a ridicat tonul. N-a plâns. Tocmai asta a durut și mai tare.
Au urmat nopți albe, calcule peste calcule cheltuieli, economii, rate la bancă. Știam că, dacă-mi dau demisia, rămân pe loc fără niciun venit. Dar știam și că dacă nu fac asta, pierd căsnicia. Ieri am vorbit cu domnul Petrescu, șeful nostru, mi-am depus demisia și am ieșit din firmă cu o senzație ciudată un amestec de ușurare și frică.
Când am ajuns acasă, i-am spus Marianei. Am crezut că o să o liniștească. Mi-a zis că apreciază gestul, dar că nu înseamnă că totul e bine dintr-odată. Mi-a spus că nu știe dacă o să poată să aibă din nou încredere în mine. Că are nevoie de timp. Nu mi-a promis nimic.
Azi sunt fără job, cu o căsnicie pe pauză.
Nici măcar nu știu dacă doar am pierdut serviciul…
Sau dacă, încet-încet, o pierd și pe Mariana.
