Ieri, iubitul meu mi-a spus:
Sâmbătă vin băieții. Poți să mergi la ai tăi?
Am rămas încremenită, ținând cana în mână:
Radu, iarăși?
Da. Ne strângem o dată pe lună, știi bine, mi-a răspuns el.
Știam deja. O dată pe lună, prietenii lui vin la noi să joace jocuri de societate și, de fiecare dată, mă roagă să plec peste noapte din apartamentul nostru. Locuim împreună de doi ani. Eu am treizeci și unu, el treizeci și patru. Toți prietenii lui au între treizeci și treizeci și cinci de ani, cu toții au neveste sau iubite. Doar că, dintr-un motiv sau altul, doar eu trebuie să plec când ei se adună.
Plecam la bunica, la părinți sau la o prietenă exact ca un copil trimis să doarmă în altă parte ca să se poată distra adulții. Și mă simt umilită.
Primul bărbătesc
Acum un an și jumătate a început totul. Abia începuserăm să locuim împreună.
Radu mi-a zis:
Sâmbătă vin băieții, jucăm jocuri de masă. Poți să mergi undeva?
Am fost mirată:
De ce? E casa noastră.
Vrem o seară doar pentru bărbați, ca să nu ne deranjeze nimeni.
Și iubitele celorlalți pleacă?
Nu. Dar ei locuiesc separat. Noi împreună și ar fi ciudat pentru tine.
Am gândit: Hai, fie, să se relaxeze prima dată. Am plecat la o prietenă.
Radu s-a întors fericit:
Mersi că ai plecat. Ne-am distrat super.
O lună mai târziu:
Iar vin băieții sâmbătă. Poți să mergi la părinți?
Am plecat la ai mei.
Altă lună la bunica.
Și altă lună din nou la prietenă.
Așa a trecut un an și jumătate: plec din casa mea o dată pe lună pentru ziua băieților.
Ce mă deranjează
De curând am aflat că iubitele/prietenele celorlalți nu pleacă nicăieri când băieții se adună.
Am întrebat-o pe una dintre ele, Luminița, partenera lui Andrei, prieten cu Radu:
Luminiță, tu unde pleci când se joacă băieții?
S-a uitat mirată la mine și mi-a răspuns:
Nicăieri. Stau acasă, îmi fac de lucru, ei joacă în cealaltă cameră.
Nu te roagă să pleci?
De ce? E și casa mea.
Am vorbit și cu alte două fete. Niciuna nu pleacă. Doar eu.
L-am întrebat pe Radu:
De ce doar eu trebuie să plec, iar iubitele celorlalți rămân?
El s-a gândit și mi-a zis:
Păi… ei au apartamente mari, două-trei camere. Fata stă într-una, ei în alta. Noi suntem la garsonieră, ar fi incomod pentru tine.
Mie nu mi-e incomod. Pot citi în căști.
Nu, mai bine pleci. E mai bine pentru toți.
Pentru toți. Pentru ei, nu pentru mine.
Ce mă umilește: să plec din propria casă
De fiecare dată când îmi fac bagajul pentru noapte, mă simt străină la mine acasă. Plătesc chirie pe jumătate, e casa mea, dar o dată pe lună trebuie să o eliberez pentru prietenii lui.
Când ajung la bunica cu geanta după mine, mă întreabă:
iarăși v-ați certat?
Nu, bunico. Vine gașca lui Radu.
Și tu de ce nu stai acasă?
Mi-e jenă să spun că băiatul cu care locuiesc mă roagă să plec ca să-i fie lui confortabil.
Merg și la părinți. Mama mirată:
Dar ai fost ieri. Din nou vii?
Radu are seară între bărbați, zic eu.
Mama nu zice nimic, dar privirea spune tot.
Ce doare: standarde duble
Radu spune că sunt o fată fără pretenții. Că are noroc cu mine, deoarece altele cer restaurante, cadouri, vacanțe.
Alți prieteni merg la restaurant de două ori pe săptămână, zice el. Tu nu ceri nimic, înțelegi situația.
Așa e, nu cer nimic. Mergem la cafenea o dată pe lună. În doi ani, n-am avut nicio vacanță împreună.
Alții călătoresc la șase luni, continuă el. Tu nu te plângi. Bravo.
Nu mă plâng, știu că nu avem bani, deși el câștigă bine.
Dar dacă îi spun că aș vrea o dată pe lună să rămân acasă sunt pretențioasă.
Doar o dată pe lună trebuie să pleci, îmi răspunde. Nu-i cine știe ce.
Nu-i cine știe ce. Să aduni ce ai nevoie pentru o noapte, să lași casa ta, să stai la rude, doar pentru că lui îi trebuie zi de băieți.
Nu cer restaurante, nici vacanțe. Dar dreptul la casa mea pare să fie prea mult.
Ce spune mama lui: glasul rațiunii
De curând, mama lui a aflat și mi-a zis:
De ce pleci? E și casa ta. Rămâi, fă cunoștință cu prietenii lui Radu.
I-am explicat:
Ei vor o seară doar între bărbați, mi-ar fi incomod.
Ea a clătinat din cap:
Ești femeia lui, parte din viața lui. Trebuie să faci parte din gașca lui. Dacă te ascunde de prieteni, e ceva ciudat.
Are dreptate. Suntem împreună de doi ani, dar nu-i cunosc prietenii. Îi văd doar în treacăt, când vin, iar eu plec.
De fapt, mi-e frică de oameni noi, mă simt stânjenită. E mai ușor să plec decât să stau în aceeași cameră. Poate de fapt mi-e teamă că or să creadă: De ce pleacă mereu? Radu o alungă?
Ce am aflat: el nu e invitat la rândul lui
Am mai descoperit ceva. Dacă Radu refuză să vină la întâlniri din cauza muncii sau dacă e bolnav, băieții se adună fără el și nici nu îl cheamă.
De ce nu te-au chemat, dacă tot s-au întâlnit? întreb.
Am refuzat eu, au hotărât să se adune fără mine.
Dar pe tine nu te-au invitat?
Nu. Poate au uitat.
Poate au uitat. Sau nu au vrut.
Și-am mai aflat că trei dintre ei s-au căsătorit recent. Pe Radu nu l-au chemat la nicio nuntă.
Dar la nunta lui Andrei de ce nu ai fost invitat? întreb.
Nu știu. Poate bugetul a fost strâmt.
Buget? Sau nu e chiar așa prieten cu ei pe cât crede.
El îi adună la el acasă, mă alungă o dată pe lună pentru ei, dar ei nu-l cheamă nici la nuntă.
Ce am înțeles: mi-e frică să cer
Ultima săptămână am tot gândit: de ce nu cer restaurante sau vreo vacantă? De ce accept să plec lunar din casă?
De teamă. Mi-e teamă că, dacă încep să am pretenții, o să mă lase.
Radu mă laudă mereu că nu am pretenții, și mi-e frică să stric imaginea asta. Mi-e frică să devin femeia aia pretențioasă.
De aceea plec. Să-i fie bine lui. Să nu-l pierd.
Dar, pe măsură ce gândesc tot mai mult, înțeleg că de fapt mă pierd pe mine.
Unde sunt acum: alegere
Sâmbătă iar e ziua băieților. Radu deja mi-a dat de înțeles:
O să mergi la ai tăi, nu?
Tac. Mă gândesc: să plec sau să rămân?
Dacă plec totul ca de obicei. Din nou renunț, din nou demonstrez că limitele mele nu contează.
Dacă rămân iese scandal. Radu o să spună: Strici seara, ai ajuns pretențioasă.
Și chiar nu știu ce e mai rău: să plec din casa mea sau să rămân și să mă simt vinovată.
Dar un lucru e sigur: nu se poate la nesfârșit așa.
Fetelor, v-a cerut iubitul să plecați de acasă când vin băieții la el? Cum ați reacționat?
Băieți, explicați: de ce vreți bărbătească și cereți prietenei să-și lase propria casă?
Femeilor, ați întâlnit iubiți care vă laudă că nu cereți nimic la ce duce asta?
Băieți, dacă voi nu sunteți chemați la nunțile prietenilor, dar îi invitați mereu la voi e prietenie adevărată?
