Ieri, prietena mea mi-a spus:
Sâmbătă se strâng băieții. Poți să mergi la părinți în weekend?
Am rămas țintuit, cu cana în mână:
Livia, iarăși?
Da. Ne vedem o dată pe lună, știi și tu, a spus ea.
Știam. O dată pe lună, prietenii se întâlnesc la noi să joace board games, și de fiecare dată mă roagă să plec din apartamentul nostru comun peste noapte. Trăim împreună de doi ani. Eu am treizeci și patru de ani, ea treizeci și unu. Ceilalți prieteni ai mei au toți între treizeci și treizeci și cinci de ani, unii cu soții, alții cu iubite. Dar doar ea trebuie să plece când ne strângem.
Ea pleacă ba la bunica, ba la părinți, ba la o prietenă ca și cum ar fi un copil trimis în vizită la rude, cât timp adulții se distrează. Și e umilitor.
Primul zile fără femei
Acum un an și jumătate a început totul. Tocmai ne mutasem împreună.
I-am spus:
Sâmbătă vin băieții, ne jucăm board games. Poți merge undeva?
A fost surprinsă:
De ce? E și locuința mea.
Facem o seară doar cu băieții. Ca să nu ne încurce nimeni.
Și celelalte fete se duc?
Nu. Dar ele nu stau cu băieții. Doar noi locuim împreună ți-ar fi incomod.
Am gândit: Ok, prima dată, să fie. A plecat la prietenă.
Când s-a întors, a mulțumit:
Mulțumesc că ai plecat, ne-am distrat super.
Luna următoare a întrebat iar:
Sâmbătă vin băieții. Poți merge la părinți?
A plecat la părinți.
Luna următoare la bunica.
Altă dată iar la prietenă.
Așa a fost un an și jumătate: o dată pe lună părăsește propria casă pentru ziua fără femei.
Ce m-a atins
De curând a aflat că celelalte fete nu pleacă nicăieri când prietenii lor se adună la joc. A întrebat-o pe una din ele, pe Nicoleta, iubita lui Răzvan, prietenul meu bun:
Nico, mergi undeva când ei se joacă?
A privit mirată:
Nici vorbă. Eu sunt acasă, îmi văd de ale mele, ei în altă cameră.
Nu te roagă să pleci?
De ce? E casa mea.
A mai vorbit și cu alte două fete. Niciuna nu pleacă. Doar Livia.
A întrebat:
De ce doar pe mine mă rogi mereu să las apartamentul?
Am stat pe gânduri, am spus:
Păi, ceilalți au apartamente mari, de două-trei camere. Fetele stau într-una, noi în alta. Noi avem garsonieră, ți-e peste mână.
Mi-e bine. Citesc cu căștile.
Nu, mai bine mergi undeva. Așa e comod pentru toți.
Pentru toți nu pentru ea. E comod pentru noi fără ea.
Ce mă deranjează: să îți părăsești propriul acasă
În fiecare lună, când își face bagajul să plece, simte că nu mai e la ea acasă. Plătește jumătate din chirie, dar, o dată pe lună, îi cer să plece pentru gașca de băieți.
Se duce la bunica, care o întreabă:
Ați avut ceartă iar?
Nu, bunico. Îi vin prietenii lui Vlad.
Și tu de ce nu rămâi?
E greu să spună că iubitul îi cere să plece de dragul lui.
Se duce la părinți, iar mama ridică o sprânceană:
Iar ai venit? Ai fost și ieri.
Are Vlad zi bărbătească, răspunde ridicând din umeri.
Mama nu zice nimic, dar o privește ciudat.
Ce doare: dubla măsură
Vlad îmi tot repetă că sunt nepretențioasă. Cică e norocos, altele cer restaurante, cadouri, vacanțe.
Alții ies la masă de două ori pe săptămână, zice el. Tu nu ceri nimic.
Da, nu cer. O ieși și noi la o cofetărie o dată pe lună. În doi ani, nici o vacanță împreună.
Alții călătoresc la șase luni, mai adaugă el. Tu nu insiști.
Știu, nu insist, deși el are salariu bun.
Dar dacă îi cer să stau într-o lună acasă devin pretențioasă.
Poți să mergi o dată pe lună, nu e chiar așa ieșit din comun, zice.
Nu e. Să iei bagaj, să pleci din casa ta pentru ziua fără femei.
Nu cer restaurante, nu cer vacanță. Dar să am dreptul să rămân în casa mea deja e prea mult.
Ce zice mama lui: glasul rațiunii
De curând a aflat și mama lui:
De ce pleci? E casa ta. Rămâi, fă și tu parte din gașca lui Vlad.
I-am explicat:
E seară doar cu băieți, mi-e incomod.
A clătinat din cap:
Ești femeia lui. Trebuie să fii în viața lui cu totul. Dacă se ascunde de tine, e ciudat.
Nu greșește. Suntem de doi ani împreună și nu cunosc prietenii lui. Îi văd doar când vin și plec. Și, recunosc, mi-e frică de ei. Mă simt stângaci, prefer să plec decât să stau stingher. Sau poate mi-e rușine că lumea vede: O face Vlad pe Livia să plece?
Ce am mai aflat: nici el nu e atât de apropiat de ei
De curând am descoperit ceva. Dacă Vlad nu merge la o întâlnire de muncă sau din cauză că-i rău ceilalți se adună fără să-l invite.
De ce s-au întâlnit fără tine? întreb.
Nu m-au chemat. Poate au uitat.
Au uitat. Sau nu au vrut.
Mai mult, la trei nunți dintre prieteni nu a fost chemat.
La nunta lui Răzvan, tu de ce nu ai fost invitat? întreb.
Nu știu. Poate bugetul…
Poate bugetul, poate nu sunt nici atât de apropiați.
Deci, el organizează pentru ei, mă pune să plec, iar ei nu-l cheamă la nunți.
Concluzia: îmi e frică să cer
De o săptămână mă gândesc de ce nu cer nimic? De ce accept de fiecare dată să plec din casă?
Fiindcă mi-e frică. Să nu plece el, dacă devin dificilă.
Tot repetă că sunt nepretențioasă, și mi-e teamă să stric echilibrul fragil. Să nu aud că sunt femeie isterică.
Așa că plec. Ca să-i fie lui comod. Să nu-l pierd.
Dar cu fiecare plecare, înțeleg că mă pierd pe mine.
Unde sunt acum: alegerea
Sâmbătă e iar ziua fără femei. Vlad deja m-a întrebat subtil:
Mergi la părinți?
Tac. Mă gândesc: plec sau rămân?
Dacă plec, arăt iar că pot fi călcată în picioare.
Dacă rămân, sigur iese ceartă. O să spună: Strici tot, ai devenit pretențioasă.
Și nu știu ce e mai dureros: să-ți părăsești casa sau să stai și să te simți vinovat.
Dar un lucru e cert: nu poate continua așa.
Alte femei, v-ați lovit de așa ceva? Vi s-a cerut să plecați de acasă când partenerii voștri își cheamă prietenii?
Bărbați, de ce simțiți nevoia de zile fără femei cu prețul confortului partenerei?
Femei, v-ați întâlnit cu bărbați care vă laudă că nu cereți nimic la ce a dus asta?
Bărbați, dacă prietenii nu vă invită la nunți dar îi chemați lunar la voi, e asta cu adevărat prietenie?
Lecția mea, după toată povestea: Oricât ai iubi pe cineva, nu-ți abandona niciodată locul și drepturile doar ca să-i fie altuia bine. Pentru că, până la urmă, ce contează cu adevărat e să te simți acasă la tine, și cu tine.
