Jurnal, 14 martie
Ieri, Doru mi-a zis așa:
Sâmbătă vin băieții la noi, ca de obicei. Poți merge la părinții tăi?
Am rămas pe loc cu ceaiul în mână și m-am uitat lung la el:
Iar? Doru, chiar iar?
Păi da, o dată pe lună facem seara de jocuri, știi și tu deja, a răspuns el, de parcă era ceva firesc.
Desigur că știam. În fiecare lună vin la noi prietenii lui să joace board games, și de fiecare dată Doru mă roagă să plec peste noapte din apartamentul nostru comun. Trăim împreună de doi ani. Eu am treizeci și unu, el treizeci și patru. Toți prietenii lui sunt cam de aceeași vârstă, cu iubite sau soții. Dar numai eu trebuie să dispar când ei vor să se joace.
Mă simt ca o copilă care, atunci când adulții vor să stea fără ea, e trimisă la bunici, la părinți, sau la prietene. Și e umilitor, recunosc.
Primul bărbați între ei
Totul a început în urmă cu un an și jumătate, imediat cum ne-am mutat împreună.
Doru m-a anunțat:
Sâmbătă vin băieții la jocuri. Poți să te duci undeva?
Am rămas surprinsă:
De ce? E casa noastră, nu?
Facem o seară bărbătească, fără femei. Să nu ne încurcăm unii pe alții.
Și celelalte fete unde pleacă?
Nu pleacă, dar ele nu stau împreună cu băieții, fiecare cu apartamentul ei, e altceva. Noi locuim împreună, devine ciudat.
Mi-am zis: Bine, prima dată, să-i las să se destindă. Și m-am dus la prietena mea, Lenuța.
S-a întors super mulțumit:
Mersi, că ai plecat. A fost foarte fain!
Peste o lună aceeași poveste:
Vin băieții sâmbătă, poți merge la ai tăi?
Am fost la părinți.
Luna următoare, la bunica.
Apoi la Sorina.
Și tot așa, un an și jumătate: o dată pe lună îmi părăsesc casa pentru băieții între ei.
M-a durut când am aflat
Mai recent, am vorbit cu celelalte fete. Nimeni nu-și părăsește locuința când vin băieții în vizită! Am întrebat-o direct pe Ana, iubita lui Mircea, unul dintre amicii lui Doru:
Ana, tu pleci de acasă când vin băieții la jocuri?
S-a uitat ciudat la mine și mi-a spus:
Nu, pur și simplu stau în camera mea. Ei joacă în sufragerie, eu mă uit la un serial sau citesc.
Pe tine nu te roagă Mircea să pleci?
De ce?! E casa mea!
Am vorbit și cu Iulia și cu Nicoleta. Nici una nu pleacă. Doar eu.
M-am dus iar la Doru:
De ce doar pe mine mă rogi să plec și nici o altă fată nu trebuie să facă asta?
S-a uitat în gol, apoi a zis:
Ele stau în apartamente mari, fiecare cu camera ei. La noi e garsonieră, nu ai intimitate, ți-ar fi greu.
Îmi e bine, dacă am căști și o carte.
Mai bine pleacă, așa toată lumea e liniștită.
Toată lumea, doar nu eu.
Cât de greu e să lași casa ta
De fiecare dată când îmi împachetez o sacoșă și plec, mă simt străină în propria casă. De fiecare dată. Plătesc chiria pe jumătate, muncesc cot la cot cu el, dar o dată pe lună mi se cere să renunț la spațiul meu pentru bunăstarea băieților.
Ajung la bunica și mă întreabă:
Iarăși v-ați certat?
Nu, bunico, îi vin prietenii lui Doru.
Și tu de ce nu stai acasă?
Mi-e rușine să zic adevărul, că Doru mă roagă să plec.
La părinți, mama se uită mirată:
Ai fost și ieri. Din nou ai venit?
Doru face seara de băieți, îi răspund.
Mama tace, dar privirea ei spune tot.
Dublu standard
Doru îmi spune mereu că sunt fără pretenții. Că el are noroc cu mine, nu ca prietenii lui, care tot vor restaurante, cadouri, plimbări la mare.
Alții merg cu iubita la restaurant săptămânal. Cu tine mergem la o cafenea mică, o dată pe lună. Și nici călătorii nu-ți trebuie, nici nu ceri nimic. Ești înțelegătoare, tu.
Adevărat, nu cer. De doi ani, nu am fost niciodată împreună într-o vacanță. Nu cer, pentru că știu că nu sunt bani, deși salariul lui e bun.
Dar și dacă, pentru o zi pe lună, spun că vreau să rămân în apartamentul meu, devin instant pretențioasă.
Nu poți pleca o zi? Doar o dată pe lună. Nu e așa greu!
Ba e greu să-ți strângi din nou bagajul, să dormi iarăși la părinți pentru liniștea lui, doar pentru că așa e tradiția lor.
Nu cer restaurante, nu cer vacanțe. Dar să nu fiu dată afară din propria casă, asta e prea mult.
Ce spune mama lui
Zilele trecute, mama lui Doru a aflat povestea și m-a întrebat:
Dar de ce pleci? E casa ta! Rămâi, cunoaște-i prietenii.
I-am spus:
Au seară specială, nu m-aș simți bine printre ei.
A clătinat din cap:
Tu ești femeia lui, trebuie să faci parte din viața și anturajul lui. Dacă te ascunde de prieteni, e dubios.
Are dreptate. Doi ani împreună și cu prietenii lui abia m-am salutat pe hol.
Doar că eu am teama mea de oameni noi. Mi-e mai ușor să plec decât să stau acolo, stingheră. Poate și de frică să nu se vorbească: De ce pleacă mereu? Doru o dă afară?
Mai ciudat: nu e nici măcar aproape de ei
Am mai descoperit ceva: când Doru nu poate veni la întâlniri nu-l mai invită nimeni. Se adună fără el.
De ce nu te-au chemat?
Am zis că nu pot, și au hotărât să facă fără mine.
Nici nu te-au întrebat de bine?
N-au zis nimic… Or fi uitat.
Sau poate nu l-au vrut cu adevărat!
Mai ales că trei din prietenii lui s-au căsătorit și pe Doru nu l-au invitat la nuntă.
Dar de ce nu ai fost la nunta lui Mircea?
Nu știu. Or fi avut buget limitat.
Buget? Sau poate nu e chiar de-al lor.
El îi invită în fiecare lună, mă scoate afară pentru ei din casă, dar ei nici la nunți nu-l cheamă.
De ce nu cer pentru mine?
Ultima săptămână m-am tot gândit: de ce nu cer nimic pentru mine? De ce tot accept să fiu invizibilă, să plec lunar?
Mi-e frică. Frică să nu-l pierd pe Doru. Mă laudă mereu că sunt fără pretenții și nu vreau să stric imaginea asta, să devin rea și imposibilă.
Așa că plec. Ca să fie liniște. Ca să nu-l supăr.
Dar simt tot mai mult că mă pierd pe mine.
Unde sunt azi
Sâmbătă vine din nou. Doru deja mi-a zis subtil:
Poate mergi la părinți?
Tac. Nu știu ce să fac.
Dacă plec, tot eu pierd. Dacă rămân, iese scandal, voi fi dificilă.
Dar un lucru știu cu siguranță: nu mai pot continua așa.
Fetelor, vouă vi s-a cerut să plecați de acasă când vin băieții? Cum ați reacționat?
Băieților, chiar aveți nevoie să vă petreceți serile doar fără femei, și să le rugați să părăsească locuința comună?
Fetelor, ați fost lăudate că nu aveți pretenții? Ce ați simțit?
Iar pentru băieți: dacă vă chemați prietenii mereu la voi, dar ei nu vă invită nici la nuntă, asta e prietenie adevărată?
