Iată cum s-au cunoscut…
Mihai, ce e cu tine? întrebă Anca după câteva minute de tăcere. Parcă nu ești tu însuți. Fața ți-e palidă Ești bine?
Da, sunt bine, răspunse Mihai, trăgându-și sufletul. A pus furculița deoparte și a luat paharul cu suc de mere, amânând inevitabilul răspuns către Anca.
*****
Mihai ajunse la scara blocului, apucă de clanța ușii metalice, pregătit să o tragă spre el, dar, în ultimul moment, se răzgândi.
Nu-i venea deloc să intre.
Știa că e așteptat, nu uitase promisiunea făcută Ancăi că va veni în vizită, dar emoțiile erau atât de puternice, încât părea că nu le va putea depăși.
Îi era și rușine de sine bărbat în toată firea, dar îi tremurau genunchii ca unui elev scos prima dată la tablă.
Ar mai fi avut puțin doar să deschidă ușa, să intre, să urce la etajul trei, să caute apartamentul 36…
Dar, ceva inexplicabil îl ținea în loc.
Un soi de frică îl ținea legat, nu-l lăsa să ducă lucrurile la bun sfârșit.
Acum nu-și dorea decât să se întoarcă și să plece cât mai departe acasă sau în celălalt capăt al orașului, nu conta. Doar să fie departe.
De ce oare am zis da? mormăi el, făcând un pas înapoi. Clar că nu le voi plăcea.
Mai făcu câțiva pași, ridică privirea și privi la geamul luminat de la etajul trei.
Strălucea atât de tare, parcă special ca Mihai să-l remarce de la distanță.
Un fel de far, ca să nu-și piardă direcția.
N-a greșit casa, ajunsese unde trebuia, dar nu mai avea curaj să urce.
Poate singurul lucru care-l reținea era gândul la reacția Ancăi dacă ar fi plecat acum. Îi ceruse să vină.
Și el promisese că va veni.
*****
“Mișule, e o treabă… Să nu te sperii,” îi spusese Anca cu o seară înainte. “Părinții mei vor să te cunoască…”
Anca era prietena lui.
Stăteau împreună la un local, serveau cina, discutau ce să facă în weekend.
Și dintr-o dată părinții voiau să îl cunoască. Pentru el, a venit ca un trăsnet. S-a oprit din mestecat și a privit-o nedumerit, încercând să citească dacă glumește sau vorbește serios.
De fapt, nu era nimic ciudat. Era cât se poate de normal ca părinții Ancăi să vrea să-l vadă pe cel care putea deveni ginerele lor. Ar fi fost chiar ciudat să nu-l invite acasă.
Dar
…Mihai se temea tare că nu le va fi pe plac. Mai exact, că nu-l vor accepta ca ginere. Și avea destule motive să creadă asta.
Mama Ancăi, Lucia Ionescu, a lucrat toată viața la o universitate importantă din Iași, ajungând de la simplu profesor, la rector, iar acum deținând o funcție importantă la Ministerul Educației.
Tatăl ei, Vasile Ionescu, și-a început cariera ca inginer la o firmă de construcții, a crescut până la poziția de director-adjunct, iar acum…
…acum deține propria firmă de construcții și-l cunoaște personal pe primarul orașului. Om serios.
Și Anca, la cei 31 de ani ai săi, ajunsese șefă de departament juridic la o mare instituție financiară din Chișinău.
Dar Mihai ce făcuse la 35 de ani?
Nimic spectaculos. Era administrator de sistem, fără facultate.
Salariul era destul de bun, dar perspectivele de promovare, zero.
Și cum să stea el la aceeași masă cu părinții Ancăi? Despre ce să vorbească? Cum să-i privească în ochi?
Probabil vă întrebați și cum de s-a cunoscut cu Anca? A fost totul o întâmplare.
În ziua aceea, Mihai ieșise la o plimbare prin Parcul Central din Chișinău. Anca era acolo cu două prietene. Ele au mers să cumpere înghețată, iar Anca a rămas lângă bancă să le țină locurile și să-și sune mama.
În timp ce vorbea la telefon, nu a observat un tânăr pe trotinetă electrică, amețit, venind cu viteză spre ea.
Mihai a reușit s-o tragă în ultimul moment tocmai când trotinetistul a trecut pe lângă ei.
“Ce-ți permiți?!” s-a supărat Anca.
Dar când a văzut cum individul beat a trecut razant și s-a izbit în tomberon, a înțeles totul.
Privirea i s-a schimbat fără Mihai…
Așa s-au cunoscut.
Cât prietenele stăteau la coadă la înghețată, Mihai și Anca au început să vorbească, au schimbat telefoane, au stabilit să se revadă. De atunci ți-ai găsit! Sunt nedespărțiți de jumătate de an.
La toate acestea Mihai se gândea rumegând vorbele Ancăi de la cină.
Se temea, inevitabil, să cunoască părinții ei, convins că nu-l vor dori. Poate credeau că o folosește pentru bani; pățise așa ceva când era mai tânăr și suferise mult.
De data asta nu voia să o piardă pe Anca…
Mihai, ești bine? Parcă te-ai albit la față. Ți-i rău? îl scutură Anca din gânduri.
E ok, sunt bine, răspunse Mihai, cu greu. Lăsă furculița, sorbi din pahar, căutându-și cuvintele.
Deci, vii?
Unde?
La noi acasă, îi zâmbi Anca. Mama face sarmale. Tata aduce vin de la Cricova, din colecția unui prieten vechi! Tot ce vreau de la tine e să vii, Mihăiță. Așa, vii?
Nu știu… ofta Mihai. Cred că părinții tăi nu vor fi prea încântați.
De ce?
Sunt un tip simplu. Fără facultate. Instalez programe, repar calculatoare. Ei sigur vor alt ginere vreun băiat de bani gata sau fiu de politician Eu sunt un simplu administrator fără perspective. Ce șanse am să le plac?
Stai liniștit… Anca îi luă mâna. Părinții mei sunt oameni ca toți ceilalți. Doar că nu-i cunoști tu! Te aștept mâine la șapte. Nu întârzia.
Bine, încuviință Mihai, abia conștient dacă va merge sau nu la acea întâlnire.
*****
Și a venit ziua următoare.
Mihai stătea în fața blocului Ancăi, era șase și cincizeci și cinci, frig de crapă pietrele. Dar
…nu știa ce să facă.
Era clar că la un moment dat va trebui să îi cunoască pe părinți (cu Anca era serios voia să se căsătorească cu ea), dar nu se simțea pregătit.
Peste câteva luni cel mult o jumătate de an urma să fie transferat la filială și atunci… Poate părea mai serios în ochii lor.
Poate atunci va avea speranță ca Lucia și Vasile Ionescu să nu-i dea papucii.
Tocmai ce se hotărâse să plece, că telefonul a început să vibreze insistent în buzunar.
Era Anca.
Salut, Mihăiță! se auzi vocea ei veselă. Gata, cu mama am pus masa. Tata întârzie puțin, dar ajunge. Tu unde ești? Te apropii?
Salut, Ancă… abia izbuti Mihai. Da, sunt aproape
Se aude prost. Zi, vii?
Da, vin, aproape am ajuns… Doar că…
Dragul meu, dacă iar zici ca ieri, nu vreau să aud! Crede-mă, totul va fi bine! Nu-ți face griji. Dacă vrei, vin să te iau eu?
Nu, nu… bâigui Mihai. Vin eu imediat.
Bine atunci. Te așteptăm.
Mihai puse telefonul la loc, se frecă la tâmplă, căutând un motiv serios să nu urce la Anca acasă.
Oricum, nu se gândea la nimic.
“Și dacă apare acum Vasile Ionescu și dă de mine pe aici…” se sperie Mihai, și porni să plimbe o tură în jurul blocului.
Întâlni un băiat, îi ceru o țigară nu mai fuma de mult, dar acum parcă îi trebuia, să se liniștească. În timp ce fuma la colț, privind spre groapa care fusese cândva garaje (Anca îi spusese că o să construiască acolo bloc nou), n-avea ce vedea decât tomberonul, și pustietatea.
I-a atras atenția o câine care stătea la marginea terenului gol. La început Mihai s-a temut câinii vagabonzi pot da năvală dacă nu le placi. Dar, uitându-se mai atent, și-a dat seama că animalul nu-l bagă în seamă.
Stătea pur și simplu, întins pe zăpadă.
Ciudat să-și facă culcuș direct pe omăt. Dar până la urmă, unde să stea și el? Nu-l lasă nimeni în scara blocului la căldură…
*****
Pe câine îl chema Pintea.
De câteva zile nu mai mâncase nimic.
O vreme avusese noroc într-un alt cartier, unde era cât de cât tolerat și primea uneori de mâncare. Dar…
…o doamnă, locatară de la parter, a început să facă scandal la primărie și printre vecini.
Lumea s-a împărțit în două: “Lăsați-l” și “Dați-l afară”.
Câinele ăsta vagabond tot vine la locul de joacă, unde-s copiii noștri! striga femeia. Dacă mușcă pe cineva? Uită-te ce ochi răi și flămânzi are! E groaznic!
Dar nu era vorba de furie și de foame, ci de tristețe în ochii lui Pintea. Primul stăpân îi fusese un băiețel, Rareș, ce l-a găsit pe marginea drumului și l-a dus cu părinții la țară.
“Cât e de frumușel! Hai să-l luăm!” s-a bucurat copilul. Părinții au fost de acord, să-și bucure feciorul.
Numai că, la plecare înapoi în oraș, l-au abandonat.
Ce să facem cu dulăul la bloc? Cine să-l plimbe? Tu?
Nu… nu pot… a dat din cap Rareș.
Așa că Pintea a rămas singur. Nu înțelegea ce l-a lovit, de ce nu l-a iubit nimeni cu adevărat.
Norocul l-a ajutat o vreme l-a găsit o doamnă, l-a dus în oraș, a încercat să-l “vândă” la piață spunând că e de rasă. Dar când soții care l-au luat și-au dat seama că e doar un câine obișnuit, i-au dat drumul la marginea orașului.
Din fericire, era primăvară, nu ger.
De atunci, tot singur.
A rătăcit, până a ajuns în cartierul asta de blocuri liniște, niciun dulău mare să-l gonească.
Îi plăcea să stea la locul de joacă și se uita la copii, sperând că într-o zi… cine știe, poate îl ia vreun suflet bun acasă.
Nu Rareș, nu l-a mai întâlnit niciodată. Iar de curând a fost nevoit să plece iar. Nimeni nu-l voia, oamenii aruncau cu pietre, vorbe grele după el, fără motiv.
Nu făcea rău nimănui, doar își căuta un loc la soare și visa că poate, într-o zi, va avea și el din nou o casă.
Așa că s-a retras aici, pe terenul gol, pe zăpadă. Era atât de slăbit de foame și frig încât abia se mai mișca.
Și da, l-a văzut pe bărbatul cu țigară, dar, naiv, nu credea că-l va ajuta: Las’ că termină țigara și pleacă, oftă Pintea resemnat.
*****
Mihai și-a terminat țigara, s-a asigurat că nu e nimeni prin preajmă, și s-a dus la cel mai apropiat tomberon să arunce mucul. Putea și pe jos, în zăpadă, dar educația primită nu-i dădea voie.
“Mama zicea mereu: dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine”.
Când a ajuns la pubelă, văzu cum intră o mașină neagră, scumpă, pe alee. S-a speriat, crezând că ar putea fi tatăl Ancăi, și a ocolit la repezeală blocul, spre terenul viran.
Așa a uitat complet de câine, de care abia ce își amintea acum, când era la câțiva metri.
“Dacă începe să latre, mi-am găsit beleaua,” gândi Mihai neliniștit.
Dar animalul nu lătra.
Nici nu se mișca. Stătea întins, ca și cum dormea sau, mai rău…
Auzi, ești bine? întrebă Mihai, fără să știe de ce.
Câinele nu reacționa deloc.
Mihai s-a apropiat, apoi s-a aplecat lângă el. Pintea tot nu se mișca.
A aprins lanterna telefonului și l-a analizat.
I-a atins corpul nimic. Dar totuși respira: semn că era viu, doar atât de degerat, încât nici nu mai putea reacționa.
“Dacă nu-l ajut acum, nu prinde dimineața,” gândi Mihai.
Așa că l-a luat cu grijă în brațe și s-a îndreptat spre scara blocului. Plănuia să intre undeva, să-l încălzească la calorifer și să cheme un taxi spre o clinică veterinară.
Dar toate scările erau încuiate. Hotărât, a pornit spre alt bloc.
De câteva ori telefonul a vibrat, dar, cu câinele în brațe, nu putea răspunde. Oricum, nu avea timp.
Când trecu pe lângă scara Ancăi, se uită în sus, la geamul luminat, gândindu-se că poate ea l-ar ajuta, dar părinții ei nu s-ar fi bucurat să vadă la el acasă un câine vagabond aproape mort.
În timp ce Mihai ajungea la colț, o altă mașină luxoasă tocmai intra în curte și, orbindu-l cu farurile, l-a obligat să se oprească. Din mașină a deschis geamul un bărbat.
Tinere, totul e în regulă? Ai nevoie de ajutor?
E cu câinele… era pe teren și a degerat, bâlbâi Mihai. Știți vreo clinică veterinară non-stop prin apropiere?
Aici nu. Dar știu una bună la Botanica, vrei să te duc? Un amic lucrează acolo. Urcă în spate.
Serios? Pe mine, cu tot cu câine, în mașina asta?
Urcă, repede! Ai zis că n-are timp. Hai să-l salvăm!
N-a fost nevoie de multe convingeri. Într-un minut goneau spre clinică.
Pe drum, șoferul și-a sunat fata:
Iartă-mă, Andreea, am o urgență. Târziu ajung. O să-ți spun mai târziu. Pe cine? Nu, nu l-am văzut. Nu-i nici Mihai? Ai încercat să-l suni? Dacă îl văd, te sun.
V-am băgat în încurcături? întrebă Mihai.
Stai liniștit. Ai grijă de câine, trăiește?
Nu și-a revenit, dar încă respiră.
Atunci accelerăm!
În zece minute erau la clinică, unde vetul, prietenul șoferului, îi aștepta.
Au dus câinele pe brațe în sala de tratament.
Mihai a rămas pe hol, cu telefonul plin de apeluri ratate de la Anca. Un mesaj: “Mihai, unde ești? Ești bine?”
Ar fi trebuit să-i spună ce s-a întâmplat, dar nu avea chef de explicații.
Gândul îi zbura la acel câine.
Nici pe șofer nu l-a mai apucat să-l mulțumească: când a ieșit afară, dispăruse.
S-a întors la clinică, hotărât: dacă Anca nu vrea să fie cu el, oricum nu va fi singur măcar va avea un prieten adevărat, cu care să-și împartă grijile.
*****
Vor fi trecut patruzeci de minute, ușa de la tratament nu se deschidea.
Deodată, agitație la recepție o voce cunoscută.
Mihai întoarse capul și o zări pe Anca, urmată de o doamnă și… șoferul de la mașina de mai devreme (!).
Când îl văzu, șoferul zâmbi larg.
Ți-am zis, Andreea, îl găsim aici pe băiat. Îi pasă de bietul Pintea!
Mihai se blocă: și-a dat seama că femeia și bărbatul sunt părinții Ancăi.
De ce nu mi-ai răspuns? Am fost îngrijorată, îl mustră Anca, alergând la el.
Îmi pare rău, Ancă… M-am gândit că părinții tăi nu se bucură să le aduc în casă un câine de pe stradă.
Ce-i cu tine! râse Anca. Ți-am spus că nu-i cunoști. Iubesc animalele! Avem deja 3 pisici, salvate de pe stradă de mama.
Pe bune?
Serios!
Atunci s-au apropiat și părinții Ancăi și, în sfârșit, au făcut cunoștință.
Vasile Ionescu i-a strâns mâna lui Mihai zâmbind: “Iată că ne-am cunoscut…”
Domnule Mihai, spuse Lucia Ionescu, zâmbind cald. Dați-mi voie să vă strâng mâna și eu. Ce ați făcut dumneavoastră e gest de om adevărat. Și Anca are dreptate: trebuia să veniți direct la noi! Să sperăm că Pintea se face bine și să-i fie viața frumoasă de acum.
Va fi bine, spuse medicul ieșind din cabinet. Trăiește, o să-și revină!
În aceeași seară, Pintea a fost dat acasă. Avea nevoie doar de îngrijire și afecțiune.
“Când iubești cu adevărat, faci minuni,” spuse veterinara la plecare, “dragostea scoate din ghearele morții”.
Mihai era gata să plece la el acasă, dar Anca și părinții l-au convins să-l aducă pe Pintea la ei cele trei pisici știau să aibă grijă de oricine bolnav. Plus, ocazia să sărbătorească: salvarea unui suflet e un motiv de bucurie, la fel și… cunoașterea viitorului ginere.
În timp ce Pintea, mirat că nu-i mai e frig, înconjurat de cele trei pisici, stătea pe canapea, Mihai era în bucătărie, la masă cu familia Ancăi.
Se temuse degeaba. Le-a găsit oameni buni, sufletiști. Adevărați.
După câteva zile, Pintea se pusese complet pe picioare și Mihai a hotărât să-l ia acasă.
Dar pe mine, nu mă iei? zâmbi Anca, ieșind cu geanta pregătită.
Pe tine? Glumești?
Dimpotrivă. De-acum, mama și tata nu mă lasă să dorm acasă…
Cum adică?
Vor nepoți! Spun că trebuie să se mărească populația Moldovei…
Amândoi au izbucnit în râs. Și Pintea, de-acum, dădea vesel din coadă.
Nici nu înțelegea exact ce se petrece, dar simțea cu toată inima lui caldă că e ceva minunat.
Asta e povestea.
Uneori, trebuie doar să ai curajul să fii tu însuți și inima să nu rămână indiferentă la suferința altora. Pentru că oamenii buni și animalele salvate îți pot schimba întreaga soartă și, în final, iubirea adevărată unește destinele cu firul ei nevăzut.
