Așa ne-am cunoscut…
Mihai, dar ce-ai pățit? m-a întrebat Magda după câteva minute de tăcere. Parcă nu te recunosc. La față ești palid… Ești bine?
Da, totul e în regulă, i-am răspuns, adunându-mă din gânduri. Am pus furculița deoparte și m-am întins după paharul cu suc de mere, încercând să mai lungesc momentul în care trebuia să dau vreun răspuns Magdei.
*****
Am ajuns la scara blocului, am apucat de clanța ușii de metal, eram gata să o trag spre mine ca să intru, dar în ultimul moment ceva m-a oprit.
Nu aveam chef deloc să intru.
Știam că mă așteaptă, îmi aminteam de promisiunea făcută lui Magda, că vin la ea acasă, dar emoțiile erau atât de mari încât nu reușeam nicicum să le înving.
Mi-era și rușine, să uit, la 35 de ani, bărbat matur, și totuși genunchii îmi tremurau ca unui elev chemat la tablă pentru prima oară.
Și părea totul atât de simplu: să deschid ușa, să urc până la etajul trei, să găsesc apartamentul 36…
Ceva, totuși, mă bloca.
Un sentiment nedefinit de teamă mă făcea să nu pot duce lucrurile până la capăt.
Tot ce-mi doream acum era să mă întorc și să plec cât mai departe acasă, ori tocmai la celălalt capăt al orașului, nu conta.
Dar cine m-a pus să accept?! am șoptit, făcând un pas înapoi. E clar că n-or să mă placă.
Am făcut încă câțiva pași și-am privit în sus, la geamul luminat de la etajul trei.
Aprinsă tare lumina aia, parcă mai tare ca în toate celelalte ferestre. Parcă era un fel de far, ca să nu mă rătăcesc, să nu mă scap de drum.
Nu m-am rătăcit, ba am ajuns exact unde trebuia, însă nu aveam deloc chef să urc.
Poate singurul lucru care mă împiedica să mă întorc din drum era gândul la reacția Magdei dacă ar fi aflat că pur și simplu am plecat. Până la urmă, m-a rugat să vin.
Iar eu i-am promis.
*****
Mihai, trebuie să-ți spun ceva… Să nu te sperii, mi-a spus Magda aseară. Ai mei vor să te cunoască.
Magda e prietena mea.
Stăteam împreună într-o cafenea, luam cina, vorbeam despre planuri pentru weekend, când, deodată, surpriză: părinții ei vor să mă cunoască. Habar n-aveam că se va întâmpla așa repede, am și uitat să mai mestec și m-am uitat la Magda, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau vorbește serios.
De fapt, nu era nimic ieșit din comun cum altfel? Orice părinte vrea să știe cu cine-și petrece fata timpul, ce fel de ginere ar putea avea. Dimpotrivă, ar fi fost ciudat să n-o facă.
Numai că…
…mi-era teamă că nu le voi fi pe plac. Mai corect spus, că nu mă vor accepta drept ginere. Și temerile astea nu erau deloc nefondate.
Aveam destule motive să cred așa. Motive serioase.
Mama Magdei, doamna Victoria și-a petrecut ani buni la universitate, de la simplu lector a ajuns rector, iar acum avea o funcție importantă la Ministerul Educației.
Tatăl Magdei, domnul Vasile, și el a urcat pe scara ierarhiei, din inginer la o firmă de construcții, azi are compania lui, cunoaște primarul, om respectat.
Și Magda, la 31 de ani, a reușit. Este șefa departamentului juridic la o firmă mare din Chișinău.
Iar eu, la 35?
Ce să spun… informatician, fără facultate terminată. Plătit binișor, dar fără perspective, fără creștere.
Cum să mă prezint eu la ei? Ce să le spun? Cum să mă uit în ochii lor?
Vă întrebați cum am cunoscut-o pe Magda? Din întâmplare.
În ziua aia, m-am dus să mă plimb prin Parcul Valea Morilor. Întâmplător și Magda era acolo cu două prietene. Doar că ele au plecat să cumpere înghețată, iar Magda a rămas să țină o bancă liberă și să-și sune mama.
În timp ce vorbea la telefon, n-a observat că pe alee venea în viteză unul pe trotinetă electrică, beat.
Eu am apucat s-o trag pur și simplu într-o parte, cu câteva secunde înainte să fie izbita.
Domnule, ce faceți?! a reacționat indignată Magda.
Dar când a văzut accidentul și-a dat seama că altfel nu scăpa.
Apoi, cât timp prietenele ei stăteau la coadă la vafe cu înghețată, noi am început să vorbim. Am făcut schimb de numere și am început să ne vedem. De jumătate de an suntem împreună.
La toate astea mă gândeam, în timp ce digeram propunerea făcută de Magda la masa din cafenea.
Mi-era frică de momentul în care va trebui să-i cunosc părinții, sigur vor crede că stau cu Magda de interes. Am mai pățit-o când eram mai tânăr. Atunci mi-am pierdut iubita din cauza unor asemenea bănuieli.
Acum aș putea pierde din nou…
Mihai, ce-ai pățit? m-a întrebat Magda din nou, văzând cât de palid eram. Ți-e bine?
Da, da, totul e bine, am zis, încercând să scap de tremurat, și am luat un gât mic de suc.
Deci, vii?
Unde adică?
La mine acasă, mi-a zâmbit ea. Mama gătește ceva special. Tata: a promis să aducă și un vin bun din colecția unui prieten. De la tine vreau doar să vii, Mihăiță. Te aștept, da?
Nu… nu știu, m-am bâlbâit. Cred că părinții tăi nu mă vor vedea cu ochi prea buni.
De ce?
Pentru că nu sunt cineva important. Nu am facultate, nu-s om de afaceri și nici fiu de deputat. Sunt doar un administrator de rețea, nimic mai mult. N-am șanse în fața lor…
Draga mea, nu-ți mai face atâtea griji… mi-a spus Magda, luându-mă de mână. Ai mei sunt oameni normali, tu nu-i cunoști încă. Te aștept mâine la șapte. Ai promis.
Bine…, am spus, dar tot cu inima strânsă am rămas.
*****
Și a venit ziua următoare.
La 18:55 eram în fața blocului Magdei, la Chișinău, frig de să îngheți. Eu…
…nu știam ce să fac.
E clar că la un moment dat trebuie să-i văd pe ai ei (la Magda, cum să nu, aveam gânduri serioase, poate chiar de însurat).
Dar în ziua asta pur și simplu nu eram gata. Peste câteva luni urma să fiu transferat într-o poziție mai bună la o filială și poate atunci o să mă simt altfel în fața lor.
Poate atunci nu mă va da afară domnul Vasile din prima.
Când mă hotăram deja să plec, telefonul a vibrat insistent în buzunar.
Era Magda.
Salut, Mihai, mi-a zis cu bucurie în glas. Am terminat aproape tot cu mama. Tata întârzie puțin, vine în câteva minute. Tu unde ești? Ești pe-aproape?
Salut… abia am răspuns. Da, sunt aproape de bloc…
Nu te aud prea bine. Ești pe drum, da?
Da, sunt aproape, doar că…
Dacă vrei să-mi spui iar ce mi-ai spus ieri, nu vreau să te aud. Va fi bine, crede-mă. Să nu-ți faci atâtea griji. Vrei, vin să te iau?
Nu, nu, nu trebuie… ajung imediat.
Bine, te aștept. Te așteptăm.
Am pus telefonul la loc și am încercat să-mi găsesc o scuză bună ca să evit mersul la părinți, dar n-am găsit niciuna.
Și dacă apare domnul Vasile exact acum, la scara blocului, mă declar pierdut, m-am gândit și m-am dus să dau o tură până la capătul blocului.
Pe drum m-am întâlnit cu un tânăr și i-am cerut o țigară. Nu mai fumam de ani buni, dar stresul era prea mare. Aveam nevoie să mă liniștesc.
La colțul blocului, trăgeam un fum și mă uitam neliniștit în jur: la dreapta ghena, la stânga un teren viran. Magda spunea că acolo erau cândva garaje, acum plănuiesc să construiască un alt bloc.
Nimic deosebit; însă ceva mi-a atras totuși atenția. O câine: se afla pe terenul viran.
Am tresărit, căci câinii vagabonzi sunt imprevizibili, pot mușca, mai ales dacă nu ești de-al lor.
Dar uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că nu-i periculos. Câinele nu băga în seamă pe nimeni.
Stătea întins pe zăpadă, nemișcat.
Ciudat să vezi așa ceva, e clar că nu mai avea putere măcar să stea în picioare.
Experiența lui pe stradă, probabil, îl adusese într-o stare jalnică.
*****
Pe câine îl chema Ducu.
Zilele treceau, iar Ducu nu mai avusese nimic de mâncare.
O vreme locuise într-o altă curte, oameni îl hrăneau uneori, dar o doamnă pusă pe scandal, mai-mereu făcea petiții la primărie, convinsa locatarii să îl alunge.
Se împărțise lumea: unii voiau să-l păstreze, alții nu-l mai suportau.
Câinele ăsta vine mereu lângă terenul de joacă! Dacă mușcă vreun copil? Priviți la ochii lui, ce fioroși! insista femeia.
În realitate, ochii lui Ducu erau triști, nu furioși. Primul lui stăpân fusese un băiat pe nume Radu.
Radu, împreună cu părinții, mergea la bunici la sat. Ducu doar un pui de patru luni alerga pe stradă, vesel. Mami, tati, hai să-l luăm! E așa drăguț! Și i l-au dat, spre bucuria copilului.
Când s-a întors familia la oraș, pe Ducu nu l-au mai luat.
Unde să ținem un câine vagabond într-un apartament? Cine-l scoate la plimbare, tu?
Nu… a zis Radu supărat.
L-au lăsat.
A fost trist tare. Nu înțelegea…
A avut noroc: la scurt timp o doamnă de la piață l-a luat la Chișinău, a încercat să-l dea cuiva, ba chiar să-l vândă ca de rasă. Când a crescut și și-au dat seama că nu-i rasă ci metis, l-au lăsat la marginea orașului.
Din martie încoace, Ducu a rătăcit prin oraș. O vreme s-a stabilit într-un cartier liniștit, unde nu era bătut de alți câini, nici alungat de oameni, și se uita la copii jucându-se, visând că poate-l va regăsi vreodată pe Radu. Dar frica oamenilor l-a alungat iar…
Așa se făcu că acum stătea pe zăpadă, slăbit, abia mai respirând.
Mă văzuse, dar era clar că nu-și punea nicio speranță în mine. Va fuma și-o să plece, și-o fi spus Ducu.
*****
Când am terminat țigara, am mers la intrarea blocului să arunc chiștocul la coș, nu pe jos așa mă învățase mama: Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine.
Tocmai atunci o mașină a intrat în parcare. Am crezut că e tatăl Magdei și, de frică, am ocolit blocul prin spate. Am trecut pe lângă Ducu, m-am uitat la el din nou.
Nici n-a lătrat, n-a tresărit.
M-am apropiat cu grijă.
Hei, bătrâne, ești viu? Am aprins lanterna telefonului, am atins câinele nicio reacție.
Respira greu, corpul îi era înghețat parcă. Dacă nu-l ajut acum, nu scapă noaptea…, m-am gândit.
L-am luat în brațe și am pornit spre bloc voiam să intru, să-l pun lângă un calorifer, să chem un taxi și să-l duc la o clinică veterinară.
Blocul era încuiat peste tot. Am luat-o spre următorul.
Telefonul vibra, dar n-aveam când să răspund, cu Ducu în brațe.
Trecând pe lângă scara Magdei, am ridicat ochii spre fereastră. Magda m-ar fi ajutat, dar părinții ei? Cum era să mă prezint la ușă cu câinele în brațe, vai de capul lui?…
Am dat la o parte gândul. Mergeam când încă o mașină tare, neagră, scumpă a intrat în parcare, luminându-mă puternic cu farurile.
Din geam a ieșit capul unui bărbat:
Ce-i cu tine, băiete? Ai nevoie de ajutor?
Câinele ăsta… l-am găsit pe terenul viran, aproape înghețat. Știți vreun cabinet veterinar non-stop prin zonă?
Aici nu… dar știu eu unul bun în oraș, un prieten lucrează acolo. Urcă, te duc eu.
Mi s-a părut incredibil ca un domn cu așa mașină să mă lase cu un câine murdar înăuntru, dar n-a trebuit să mă convingă prea mult.
Drumul l-am făcut pe repede-înainte.
Între timp, șoferul a sunat pe cineva:
Magda, s-a întâmplat ceva, întârzii, explic mai pe urmă. Mă întrebi de Mihai, nu l-am văzut. Ai încercat să-l suni? Dacă-l văd, te sun eu.
Am să vă creez probleme… am bâiguit, rușinat, când șoferul a lăsat telefonul.
Gata, lasă. Hai, spune dacă respira, dacă reacționează.
Greu… dar încă trăiește.
Bine, accelerăm.
După zece minute eram la clinica veterinară, unde ne aștepta deja prietenul lui.
Mi l-au luat pe Ducu repede și l-au dus înăuntru. Am rămas pe hol, cu telefonul în mână, cu zeci de apeluri ratate de la Magda și un mesaj: Mihai, unde ești? Ești bine?
N-aveam chef de explicații. Mintea era numai la câine.
Nu l-am mulțumit nici șoferului, că a dispărut înainte să apuc.
*****
Au trecut patruzeci de minute, timp în care nu ieșea niciun medic din cabinet. La un moment dat, aud voci la recepție una îmi era cunoscută.
M-am uitat: era Magda, apoi mama ei… și, surpriză, șoferul cu mașina luxoasă!
Omul, zâmbind larg, a venit la mine:
Ți-am zis eu, Magda, îl găsim aici, tare ține la cățelul ăsta.
Am înțeles că sunt părinții Magdei. M-am simțit, evident, cam stingher.
Mihai, de ce nu mi-ai scris? Eram îngrijorată! a exclamat Magda.
Scuze, Magda… Am crezut că nu vă veți bucura dacă vin cu un câine de pe stradă.
Vai, ce copilăros ești! Ți-am zis, ai mei iubesc animalele. Avem deja trei pisici, toate adăpostite de mama.
Serios?
Serios!
A venit și doamna Victoria cu domnul Vasile.
Și, ceea ce mă speria cel mai mult, s-a întâmplat.
Iată, ne-am cunoscut…, a spus domnul Vasile, dându-mi mâna. Îmi pare bine.
Mihai, a adăugat doamna Victoria, vreau și eu să vă strâng mâna. Ceea ce ați făcut e fapta unui om adevărat. Data viitoare să vii direct la noi acasă cu orice animal, căci le iubim. Să dea Domnul să trăiască cățelul.
O să trăiască, o să vadă, ieși și medicul de la cabinet. Va fi bine.
Așa că, în seara aceea, am luat pe Ducu acasă, la Magda. Trei pisici l-au primit de parcă era fratele lor. Am sărbătorit, am băut un pahar pentru cunoștință… Am stat la bucătărie, am vorbit cu ei niște oameni fantastici, foarte calzi, deloc cum mi i-am imaginat.
După câteva zile, Ducu s-a pus pe picioare.
Dar pe mine nu mă iei la tine? a râs Magda, ieșind cu geanta în mână.
Pe tine? Glumești?!
Deloc. Uite, ai mei m-au dat afară până le aduci nepoți. Trebuie să contribuim la creșterea populației, zic ei.
N-am mai rezistat, am început să râd, la fel și Magda. Ducu dădea din coadă vesel.
Nu știa prea mult ce se-ntâmplă, dar simțea că e ceva foarte, foarte bun.
Asta a fost povestea noastră.
