Uite că ne-am cunoscut…
Mihai, ce-i cu tine? întrebă Otilia, după câteva minute de liniște. Parcă nu mai ești tu. Ai fața albă ca brânza… Ești ok?
Da, sunt bine, răspunse Mihai, făcând un efort serios să se adune. Împinse furculița de-o parte și se întinse după paharul cu suc de mere, trăgând de timp, cu gândul să amâne răspunsul pentru Otilia.
*****
Mihai ajunsese în fața blocului. A pus mâna pe clanța ușii metalice și, taman când să o tragă, ceva l-a blocat. Parcă nu-i venea să intre.
Nu prea avea chef să pășească înăuntru.
Știa că e așteptat. Îi promisese Otiliei că va veni în vizită, dar emoțiile erau așa de puternice încât simțea că-l lasă picioarele.
Îi venea să râdă de el însuși bărbat serios, trecut bine de 30 de ani, tremura de parcă-l scotea doamna profesoară la tablă pentru prima dată. Și, totuși, nu era mare lucru de făcut: să deschidă ușa, să urce la etajul trei și să găsească apartamentul 36…
Dar ceva îl ținea pe loc.
Un fel de frică neexplicată îi înțepenea mâinile și picioarele, de parcă i-ar fi pus cineva plumb în buzunare.
Avea o singură dorință pe moment să o tulească repede. Acasă sau în alt colț de oraș nu conta. Important era să fie cât mai departe.
Dar ce m-a apucat să accept? bombăni el încet, făcând un pas înapoi. Clar mă vor trimite la plimbare…
Mihai mai făcu doi pași spre înapoi, ridică ochii spre fereastra de la etajul trei, de unde lumina becului ardea cu toată forța.
Ardea de-ți venea să pui ochelarii de soare. Era așa de puternic, că Mihai avea impresia că e pusă acolo special să nu rateze el adresa.
Ce să-i faci, n-a ratat nimic, a ajuns la locul potrivit. Doar că n-avea niciun chef să urce.
Probabil singurul motiv pentru care mai rămânea era rușinea față de Otilia: ce-o să zică dacă fuge acum? I-a cerut frumos să vină. Și el i-a promis.
*****
Mihai, am ceva să-ți spun… Dar promite că nu te sperii, îl informase aseară Otilia. Adică… mama și tata vor să te cunoască….
Otilia era prietena lui irezistibilă, practică și cu capul pe umeri.
Stăteau la o terasă, mâncau, povesteau, planificau ce-or mai face în weekend. Și brusc părinții ei vor să-l cunoască. Vestea l-a lovit ca pe un cărăbuș în vitrină: s-a blocat molfăind și s-a uitat lung la Otilia, încercând să-și dea seama dacă glumește sau vorbește serios.
Părea o situație absolut normală, de fapt. Din contră, părinții care vor să știe cu cine se vede fiica lor chiar era un semn bun. Ar fi fost straniu dacă nu-l invitau.
Dar…
…Mihai avea mari emoții. Frica lui nu era nefondată.
Avea motive întemeiate pentru asta. Mama Otiliei doamna Victoria lucra toată viața la universitate, urcând de la simplu asistent până la rector, iar mai nou ocupa o funcție importantă la Ministerul Educației.
Tatăl Otiliei domnul Vasile o pornise ca inginer la o companie mare de construcții, apoi ajunsese director adjunct, iar de câțiva ani avea firma lui proprie. Era de-al locului, adică știa toți primarii din oraș.
Otilia nici ea nu era luată de pe drum, la 30 plus avea deja funcție de șefă la departamentul juridic al unei bănci mari.
Mihai? Ajunsese la 35 de ani, fără vreun Oscar sau Nobel. Administrator de sistem cu liceul la bază. Salariu, da, dar perspective pe zero.
Ce putea el să zică la masă cu părinții Otiliei? Ce subiecte? Cum să-i convingă că nu-i un pierde-vară?
Vă întrebați cum a cunoscut-o pe Otilia? Cu totul accidental.
În ziua aia, Mihai a ieșit la o plimbare prin Parcul Dendrariu. Otilia era și ea cu două prietene. Dar fetele s-au dus să ia înghețată, Otilia a rămas pe bancă, la telefon cu mama și nici n-a văzut când venea spre ea cu viteză un băiat cu trotineta electrică, evident mahmur.
Mihai a reacționat la timp, a tras-o pe Otilia din calea trotinetei, exact la secundă.
Domnule, v-ați găsit să vă jucați de erou? s-a revoltat Otilia.
Dar când l-a văzut pe tip că aterizează în tomberon, i-a trecut supărarea într-o clipă.
Au început să povestească. Până s-au întors prietenele cu vafele, aveau deja telefoanele schimbate. Așa a început povestea lor ce ține de jumătate de an.
Și tot la acest episod reflecta Mihai după anunțul Otiliei de la cină.
Avea o teamă zdravănă că părinții ei îi vor interzice să se mai vadă. Îi va declara profitor. Mai pățise una ca asta la tinerețe.
Și acum risca să o piardă pe Otilia…
Mihai, ce-i cu tine? Otilia a observat că s-a făcut paie la față. Ești sigur că ești în regulă?
Da, sigur… s-a ambiționat Mihai, trăgând adânc aer. A lăsat furculița și s-a apucat să-și bea sucul de mere cu aceeași viteză cu care protestează un copil care nu vrea lapte.
Deci, vii?
Adică… Unde să vin?
La mine acasă, îi zâmbește Otilia. Mama gătește bunătăți, iar tata aduce un vin de colecție. Ai nevoie doar de consimțământul tău, Mihăiță. Te așteptăm?
Nu știu dacă… adică, oare n-o să fie dezamăgiți să afle cine sunt? N-am facultate, doar instalez Windows-uri și recuperez fișiere pierdute… Ei sigur visează la gineri cu business. Sau măcar la copiii deputaților. Eu… Ce șansă am?
Nu te mai frământa, îi strânse mâna Otilia. Părinții mei sunt oameni normali. Serios. Hai, te aștept mâine la șapte. Nu întârzia!
Da… a mormăit Mihai. Nu era convins nici el dacă va merge sau nu.
*****
Și uite-l la ziua următoare.
Mihai în fața blocului Otiliei, la 18:55 fix, tremurând ca la controlul de la ANAF. Nu prea simțea piciorul de cât era de frig afară. Tot spera că mai poate amâna marea întâlnire. Poate dacă ar fi transferat la noul departament de IT, cum i se promisese… Așa parcă s-ar prezenta altfel la judecata părinților.
Nu apucă să se întoarcă bine să plece, că telefonul începe să-i vibreze.
Era Otilia.
Mihăiță, ai ajuns? vocea veselă a Otiliei răsună tare.
Alo… da, sunt pe aproape…
Nu te aud bine, dar vii, da?
Da, sunt… foarte aproape, gândi Mihai cu jumătate de gură.
Dacă spui din nou că nu te simți demn de ei, mă supăr! Ai încredere, totul va fi ok. Vrei să cobor după tine?
Nu, nu-i nevoie! Ajung imediat.
A pus telefonul în buzunar și s-a apucat să se frece la tâmplă, căutând rapid un motiv serios ca să fugă acasă. Nimic convingător nu-i trecea prin minte.
“Și să nu dau nas-n nas cu domnul Vasile fix la scară…” Se hotărî să se mai plimbe.
Pe drum, un tip i-a dat o țigară. Nu prea fuma, dar cine să judece o criză de nervi?
Ajuns la colț de bloc, trăgând cu nesaț din țigară, s-a trezit privind la nimic: pe dreapta ghenă, pe stânga teren părăsit Otilia îi spusese că acolo vor ridica un bloc nou.
În afară de atmosfera de cartier și lumina la etajul 3, nimic interesant.
Doar că… privirea i se oprește la un câine tolănit pe zăpadă, pe terenul acela. Inițial, Mihai s-a panicat. Câinii fără stăpân, mai ales noaptea, nu-s jucărie.
Dar, la o privire atentă, îi trece frica. Câinele nici nu clipea la el, doar stătea.
Direct pe zăpadă. Nu părea că-l deranjează nimic. Probabil așa s-a obișnuit…
*****
Azorel (așa îl strigă lumea pe maidanezul pe care Mihai l-a zărit pe maidan) nu mâncase nimic de zile bune.
Trăise pe altă stradă, primind uneori resturi de la oameni. Până ce o doamnă, să-i spunem tanti Viorica, s-a decis că el nu are ce căuta aici!. A făcut reclamații la primărie, a alertat tot blocul. Acum lumea se împărțise fix ca la vot: să-l lăsăm vs. să-l alungăm.
Vine în preajma copiilor! Dacă mușcă? Uitați-vă cum se uită! se văita doamna.
De fapt, Azorel avea doar ochi triști, nu răi sau fioroși. Primul lui stăpân a fost un puști, Nicu, care l-a găsit pe câmp și l-a dus la țară.
Mamă, tată, hai să-l luăm acasă!
Părinții l-au lăsat, dar la întoarcerea în oraș n-a încăput și câinele.
Cui îi trebuie un dulău la bloc? Ai să îl plimbi tu dimineața și seara?
Ei, nu, a dat Nicu rapid din cap. Și l-au lăsat pe câmp.
Azorel a băgat de seamă că nu toți oamenii sunt de treabă. Noroc că l-a luat o femeie cu suflet mare în oraș, numai că încerca să-l vândă la piață drept ciobănesc pur, dar fără acte. L-a dat până la urmă unui cuplu oameni buni la început, până a crescut câinele și și-au dat seama că e… pur brăduleț! L-au abandonat în suburbii, dar măcar era primăvară și nu-și făceau griji că îngheață.
De atunci, Azorel bătea ulițele, până a ajuns în cartierul unde-l găsim acum. I-a plăcut liniștea, nici urmă de câini bătăioși.
Privea des copiii la joacă și-l ținea minte pe Nicu. Poate-poate…
Dar Nicu n-a mai apărut. Iar de câteva zile, i se făcuse clar că nu-l mai vrea nimeni.
Unii îi aruncau cu pietre. Alții urlau la el fără motiv. Deși nu făcuse nimănui niciun rău, s-a hotărât să nu mai deranjeze.
Acum… stătea plouat pe zăpadă, fără vlagă. Îl scăldau vise cu o măslină sau o felie de pâine.
Da, îl văzuse pe bărbatul de la colț, fumând nervos. Dar n-avea mari așteptări. Termină țigara și pleacă… gândi Azorel resemnat.
*****
Mihai a aruncat chiștocul la coș așa-l învățase mama lui: dacă toți ar arunca gunoiul la locul lui, trăiam ca la Paris!
Când să se îndepărteze, apare în parcare o mașină scumpă, neagră, strălucind de zici că tot orașul e pudrat cu aur.
A orbit jumătate de cartier cu farurile, Mihai s-a oprit instinctiv.
Când să traverseze, vede din nou câinele. Acum, la doi pași, vede clar că nu mișcă deloc.
Te-ai prăpădit acolo, măi Azorele? zice Mihai, uitând pentru o clipă de emoțiile cu părinții Otiliei.
Câinele, tăcere totală.
Mihai se bagă să-l studieze la lumina telefonului. Câinele respiră, dar e stors, nu reacționează.
Dacă nu-i fac ceva acum, îl plâng mâine copiii la știri! gândi Mihai. Îl ia pe Azorel în brațe (de frică să nu-i cadă ceva pe spate) și fuge spre primul scara de bloc, doar-doar intră lângă calorifer.
Din păcate, toate scările erau cu interfon. Intră la următorul bloc, iar telefonul îi vibrează constant: Otilia sigur vrea să știe de ce nu a ajuns.
Când trece iar pe la scara Otiliei, se uită la etajul trei lumina tot arde. Știa că Otilia i-ar sări în ajutor, dar părinții… au trei pisici acasă, dar mai știi?
Când ajunge la ultimul bloc, mașina neagră îi taie calea, îl orbește, apoi oprește lângă el. Geamul se coboară. Apare un domn serios.
Băiete, ai nevoie de ajutor?
Da… câinele ăsta era aproape mort pe terenul viran. Nu știți unde e o clinică veterinară non-stop pe aproape?
Nu aici, dar știu exact unde. Am niște prieteni acolo. Ia loc pe bancheta din spate!
Mihai se uită lung la el, șocat că mașina aia scumpă îl primește cu câine cu tot.
Hai, nu sta pe gânduri! îl grăbește omul Salvăm câini, nu pierdem timp!
Urcă Mihai cu Azorel. Pe drum, omul dă un telefon:
Iartă-mă, Otilia, mă rețin. Trebuie să fug la clinică veterinară. Da, nu l-am văzut pe Mihai. Cafea? Liniștită. Dacă dau peste el, îți zic.
Mihai, jenat:
Îmi pare rău, v-am încurcat planurile…
Stai liniștit! Cum e câinele, măcar respiră?
Cu greu. Dar încă respiră…
Ajung la clinică într-un sfert de oră. Domnul își sunase deja cunoștința: Azorel intră fără rând, ca VIP.
Îl preiau în fugă. Mihai rămâne pe coridor, cu privirea fixată pe ușă. Privește la telefon: 10 apeluri de la Otilia și un mesaj Mihai, ești bine? E totul în regulă?
N-are stare să-i răspundă încă. E cu gândul la câine.
Nici nu apucă să-i mulțumească șoferului. Când aleargă afară, mașina nu mai e. Așa e în basme: ajutorul apare când e nevoie.
*****
Au trecut cam 40 de minute până să se întâmple ceva.
Se aude forfotă la recepție. Lui Mihai i se pare că recunoaște o voce cea a Otiliei. Ba chiar mai apare și o doamnă elegantă și, surpriză, șoferul cu mașina neagră! Omul îi zâmbește generos:
Vezi? Ți-am spus, Otilia, că Mihai va fi aici, neliniștit pentru câine.
Într-o clipă, Mihai a prins ideea: cei doi părinți ai Otiliei. Simțea că transpiră instant.
Mihai, niciun semn! Te-am sunat de mi-a venit rău! îl ceartă, dar îl pupă pe obraz Otilia.
Mă scuzați… Mi-era rușine, mă gândeam că nu primiți un maidanez direct la masă…
Vai de capul tău, râde Otilia. La noi acasă locuiesc deja trei pisici de pe stradă, aduse de mama!
Serios?…
Părinții Otiliei se apropie și ei.
Ei, Mihai, uite că ne-am cunoscut, îi strânge mâna Vasile. Nu mai ești necăjit, nu?
Să știi că acest gest te onorează, îi spune doamna Victoria. Ce ai făcut e mare lucru, să salvezi un cățel…
Stați liniștiți! Cățelul scapă, sare și veterinarul râzând. Are poftă de viață, dacă-l veți iubi.
În aceeași zi, Azorel a primit bilet de externare. Acum avea de partea lui trei pisici, multă hrană și dragoste.
Dragostea face minuni… a zis veterinarul. Chiar și din groapă, tot dragostea te scoate!
Mihai s-ar fi dus acasă, dar Otilia și părinții l-au convins să vină cu tot cu Azorel acolo e echipă de specialiști, adică pisicile, plus vin bun de la tata și papanași făcuți de mama.
În sufragerie, Azorel nu-și credea norocul: pe canapea, la căldură, fără griji. Mihai în bucătărie, la un pahar, cu Otilia și ai ei și-a dat seama că degeaba s-a stresat. Sunt cei mai simpatici oameni.
După câteva zile, Azorel a început să se plimbe prin casă vesel, aproape citadin.
La plecare, Otilia a apărut cu o geantă de voiaj.
Ai loc și pentru mine? glumește ea.
Vrei la mine?
Păi, ai rezolvat cu câinele, poate rezolvi și cu vreo nevastă… Să știi că ai mei mă trimit: vor nepoți! Zic că populația trebuie crescută…
Mihai a început să râdă, Otilia la fel, iar Azorel dădea din coadă de zici că avea arcuri sub el.
Nici nu știa el ce urmează, dar simțea că-l așteaptă doar lucruri bune.
Asta e povesteaMihai a prins curaj, cum nu mai simțise de mult. În acea seară, la masa Otiliei, printre pahare zvelte, miros de cozonac și povești neîntrerupte, nu mai era băiatul care se temea de privirea părinților sau de cuvinte mari. Era omul care salvase, fără să stea pe gânduri, o viață necunoscută. Era omul care, dintr-o clipă de ezitare, câștigase o familie, o iubire adevărată și până și-un prieten patruped, care să-i fie mereu alături în drumurile viitoare.
Când s-au stins lumina mare și hohotele de râs, Mihai s-a apropiat de geamul sufrageriei, a privit orașul cu luminile lui tremurate, mici și călduroase și, undeva jos, a crezut că vede silueta timidă a trecutului său, zâmbind și ea, eliberată odată cu el.
În spate, Azorel s-a cuibărit pe picioare, iar Otilia i-a șoptit la ureche:
Nu ți-am zis eu că, uneori, trebuie doar să deschizi o ușă ca să schimbi totul?
Mihai a zâmbit. Azi deschisese nu una, ci trei: una spre dragoste, una spre familie și una spre speranță. Toate, cu o singură cheie pe care o ținea acum, strâns, în mâna Otiliei.
Iar Azorel… din când în când, bolborosea în somn, visând poate la primul băiețel care-i va pune zgardă cu nume, la primii copii care îl vor trage de coadă și la serile când întreaga lui lume se va strânge la aceeași masă.
Și, ca orice poveste petrecută pe zăpadă, nu putea fi altfel decât fericită.
Pentru că, după atâta fugă, Mihai a înțeles: câteodată, ajunge să stai pe loc… și toate vin la tine. Mai ales atunci când nu te aștepți.
