Iartă-mă, băiete drag.
Era odinioară o familie pe care lumea o socotea neînsemnată, cum se obișnuia la noi prin sate și mahalale. O mamă muncea din greu ca economistă la un birou mic din Chișinău și își creștea singură fiul, după ce bărbatul o părăsise când băiatul abia împlinise câteva luni. Ani la rând s-a chinuit să-l țină pe linia de plutire, visând doar să-l vadă măcar terminând gimnaziul cu o meserie în mânecă.
Ajunsese deja la 14 ani băiatul, ea la 34, iar viața era tot mai grea. Dacă la început băiatul venea acasă cu note bune, de prin clasa a VI-a în jos se iveau ba câte o notă mică, ba câte o veste supărătoare de la școală. Profesoara dirigintă nici nu mai avea răbdare s-o cheme deoparte, ci-i arunca reproșuri aspre chiar în fața celorlalți dascăli, care nici ei nu se fereau să-i pomenească mereu bătăile de cap create de fiul ei. Pleca mereu acasă copleșită de neputință, iar certurile și mustrările ei nu-l mișcau deloc: băiatul asculta în tăcere, cu ochii în pământ, și nu își găsea locul nici la carte și nici în gospodărie.
Și în seara aceea, ajunsă acasă istovită, găsi din nou camera vraiste. De dimineață îl rugase cu glas aspru: Să strângi în casă când vii de la școală, să nu găsesc iarăși dezordine! Și-a pus samovarul la fiert și abia trăgându-și răsuflarea a început să mai adune lucrurile. Ștergând praful, observa brusc că lipsea din bufet singura ei avere o vază de cristal, cadou scump de la prietene la aniversarea de 30 de ani (niciodată nu și-ar fi permis să și-o cumpere singură!). Vaza nu era nicăieri. Să fi fugit cu ea? Să o fi vândut? Spaima îi cuprinse sufletul. Nu cu mult timp în urmă îi văzuse pe fiul ei printre băieți străini, cu aer dubios. Când îl întrebase cine sunt, dăduse un răspuns vorbind în dodii și pe chip i se citea răceală: Ce-ți pasă?
Urâtă companie și-a găsit… o podidi o grijă rea. Doamne, dacă l-au pus ai aceștia să facă ceva! N-o fi el de fel așa! I se făcu inima cât un purice la gândul că poate copilul s-o apucat de fumat sau cine știe ce nebunie. Își suflecă mânecile și coborî pe scări. Pe afară se lăsase beznă, abia mai treceau câțiva trecători grăbiți pe uliță.
Se întoarse tot cu pas domol acasă. Eu sunt de vină! Numai eu I-am făcut viața grea! Nici să-l trezesc nu pot fără a țipa. Seara numai ceartă găsește. Bietul meu băiat, ce mamă nenorocită ai avut parte să te crească! A plâns, s-a descărcat mult timp, apoi s-a apucat harnic să facă curat, doar-doar să se mai aline.
Curățând în spatele frigiderului, dădu de o hârtie mototolită. Întinse mâna și auzi clinchet de sticlă: scoase din ziar cioburi din vaza ei cea de preț A spart-o îi veni în minte. A început iar să lăcrimeze, dar acum lacrimile îi erau din altă pricină. Vaza fusese spartă, dar nu fusese furată ori vândută el o ascunsese, rușinat de ce s-a întâmplat. Nu-i prost deloc, gândi brusc. Cu ochii minții și-a închipuit privirea fiului atunci când ar fi găsit vaza spartă, furia ei a oftat adânc și s-a apucat de pregătit cina.
A așternut masa cuminte, a împărțit șervețele la fiecare farfurie, a pus totul în ordine, frumos. Târziu, aproape de miezul nopții, băiatul a venit acasă, oprindu-se tăcut în ușă. Ea îi ieși înainte: Dragul mamei, unde ai stat până la ora asta? Mi s-a făcut dor, am tras de mine aici de-am încremenit și tu nu mai veneai! Ți-a fost frig? Cu mâinile reci i le-a prins la piept, l-a încălzit și l-a sărutat pe obraz: Hai, spală-te pe mâini ți-am făcut ce îți place cel mai mult. Fără să priceapă nimic, băiatul s-a dus să se spele.
Când a intrat în bucătărie, ea i-a spus: Am pus masa în cameră. S-a dus acolo și a găsit curățenie, liniște, totul așezat ca la sărbătoare. Cu grijă, s-a așezat la masă. Auzi din nou vocea caldă a mamei: Ia și mănâncă, băiatul meu drag! Nici nu mai ținea minte de când nu-i mai vorbise mama cu asemenea duioșie. Stătea cu capul plecat, fără să clintească nimic.
Ce-i, dragul meu?
Ridică ochii și răspunse cu glas tremurat:
Am spart vaza
Știu, copilul meu, i-a răspuns blând. Nu-i nimic! Totul, mai devreme sau mai târziu, se sparge.
Și deodată, cu capul aplecat spre masă, băiatul a izbucnit în plâns. Ea s-a apropiat, l-a cuprins de umeri și i-au dat împreună drumul la lacrimi. După ce s-a mai liniștit, ea i-a zis:
Iartă-mă, fiule! Țip la tine, te cert fără noimă… Mi-e tare greu, dragul mamei, nici nu-ți închipui. Știu că vezi și tu că nu porți haine ca ceilalți băieți din clasă, abia-mi trag sufletul cu munca, ba mai și aduc acasă hârtii de la birou Iartă-mă, n-am să te mai necăjesc niciodată!
Au cinat în liniște. S-au culcat la fel de domol. Iar dimineața n-a mai fost nevoie s-o tragă ea de el să-l trezească; s-a ridicat singur din pat. Când l-a petrecut la școală, pentru întâia oară nu i-a zis vezi să nu faci vreo prostie, ci i-a dat un sărut pe obraz și i-a urat: Hai, să ne vedem cu bine diseară!
Spre seară, întorcându-se ea de la lucru, observă că podeaua era spălată, iar băiatul îi pregătise mâncare făcuse cartofi prăjiți.
Din seara aceea și-a promis să nu mai discute niciodată cu el nici despre școală, nici despre note. Dacă pentru ea sunt chinuitoare vizitele la școală, oare ce-i în sufletul lui? Când băiatul a prins curaj și a spus că vrea să meargă mai departe și după clasa a IX-a, ea nu a lăsat să-i vadă îndoiala. Ba într-o zi s-a uitat pe furiș în carnetul lui de note nu mai era nicio notă mică.
Dar cea mai vie amintire rămâne acea seară în care, după cină, și-a întins hârtiile cu socoteli, iar băiatul, așezat stângaci la stânga ei, s-a oferit să o ajute cu calculele. După o oră de muncă tăcută, l-a simțit cum își întinde capul obosit pe umărul ei.
A rămas nemișcată. Așa obișnuia el, copil mic fiind, să adoarmă cu capul pe brațul ei. Atunci a simțit că băiatul îi aparține din nou, că s-a întors acasă, că dragostea mamei nu se poate frânge și risipi precum vaza de cristal.
