Iartă-mă, băiatul meu.
Astăzi simt, mai apăsător ca oricând, povara propriilor greșeli. Așa suntem numiți familie cu probleme. Eu, mama singură, crescându-mi singur băiatul. De soț m-am despărțit înainte să împlinească el un an. Acum Vlad are paisprezece ani, iar eu am treizeci și patru. Lucrez ca contabilă la o instituție de stat din Chișinău, un loc modest, dar stabil.
Anul trecut s-a transformat într-un coșmar. Dacă până în clasa a V-a Vlad avea note bune, dintr-o dată, au apărut corigențele. Apoi totul s-a înrăutățit. Singurul vis era să termine măcar opt clase și să apuce o meserie, oricare ar fi fost!
Nu mai ieșeam din școală – ba o dirigintă supărată, ba o profesoară care nu ezita să spună tuturor problemele lui Vlad, notele proaste, lipsa interesului. Mereu mustrată, plecam spre casă sleită, cu sentimentul dureros că nu pot schimba nimic. Când priveam în ochii lui, vedeam doar închidere și tăcere. Nu învăța pentru școală, nu mă ajuta acasă.
Azi la fel am intrat pe ușă și dezordinea mă întâmpina din hol. I-am spus clar dimineața, Când vii de la școală, te rog, pune ordine în apartament! Dar n-a făcut nimic. Am pus ceainicul pe aragaz și, oftând, am început să șterg praful, fără tragere de inimă, fără putere. Am observat la un moment dat lipsa, aproape dureroasă, a vazei de cristal – singura mea bucurie, un dar vechi de la prietenele mele dragi, pe care singură nu mi-aș fi permis-o niciodată.
Am încremenit. O fi luat-o? O fi vândut-o? Gândurile negre mă năpădeau. De curând îl văzusem cu niște băieți dubioși, din cartier. L-am întrebat cine sunt, a murmurat ceva, uitându-se spre mine cu un aer sfidător, de parcă totul i-ar fi străin. Cu cine se adună copilul meu?! m-a izbit spaima. Dacă l-au împins la ceva rău? El nu e așa! Oare fumează? Sau Doamne ferește! Am coborât la parter, pe întuneric, să caut ceva semne, dar orașul dormea, frigul mușca, pașii mi se împiedicau.
M-am întors încet și cu vină acasă. Eu sunt de vină, numai eu! De mult apartamentul nu mai era un loc sigur pentru Vlad. Nici dimineața nu pot să-l trezesc blând mereu ridic tonul, seara nici nu apuc să ajung bine acasă că încep să țip la el. Copil drag, ce mamă ți-a hărăzit soarta? Am plâns mult, singură, sprijinită de masa din bucătărie. Când m-am mai răcorit, am început să curăț și mai temeinic, ca să uit de toate.
Ștergând praful după frigider, am descoperit o gazetă mototolită. Când am tras-o, a sunat sticla spartă. Am găsit cioburile vazei mele de cristal, învelite în hârtie.
A spart-o A spart-o! m-am luminat brusc. Vaza nu fusese dusă nicăieri, nu fusese vândută; doar spartă și ascunsă. Copilul meu a ascuns-o de teamă, nu a fugit nicăieri cu ea! Poate acum se teme să vină acasă Of, dar oare eu n-aș fi țipat dacă aș fi găsit cioburile pe masă? Iar el știe asta! Am oftat adânc și am început, liniștită, să gătesc. Am pus masa frumos, cu fața de masă, farfurii curate, șervețele.
Spre miezul nopții, Vlad a intrat pe ușă. S-a oprit tăcut în prag. M-am repezit la el: Vladicu, unde ai fost atâta timp? Am stat cu sufletul la gură, am tremurat de grijă! Ți-e frig? I-am luat mâinile reci în palmele mele, i le-am încălzit și l-am pupat pe obraz. Hai, spală-te pe mâini. Ți-am făcut ceea ce-ți place ție!
Fără să priceapă ce se întâmplă, s-a dus la baie apoi a venit la bucătărie. I-am spus: Am pus masa în sufragerie, vino acolo. S-a așezat la masă, privind cum totul era curat și ordonat, ca în vremurile de demult. Mănâncă, dragul mamei!, i-am spus cu voce caldă. Uitase demult că îi vorbeam așa. Stătea nemișcat, cu capul plecat, fără să se atingă de mâncare.
– Ce-ai pățit, copile?
– Am spart vaza, a răspuns el tremurând.
– Știu, dragule, i-am zis eu. Nu-i nimic. Totul, mai devreme sau mai târziu, se sparge
Atunci el a izbucnit în plâns, cu capul aplecat pe masă. M-am apropiat și l-am cuprins după umeri, tăcută, cu ochii plini de lacrimi.
Când a mai prins curaj, i-am spus: Iartă-mă, copile. Țip la tine, mă supăr, mă descarc pe tine. Mi-e greu, Vladicule! Crezi că nu văd cu ce te îmbraci, față de colegii tăi? Sunt obosită, munca mă copleșește, nu-mi rămâne nici chef, nici timp. Iartă-mă, nu o să te mai rănesc niciodată!
Apoi am cinat împreună, în tăcere. Seara ne-am culcat devreme, liniștiți. A doua zi nu a mai fost nevoie să-l trezesc s-a ridicat singur din pat. L-am condus la ușă fără vreo ceartă, doar l-am sărutat: Ne vedem diseară!
Când m-am întors de la serviciu, apartamentul strălucea. Vlad spălase podeaua și prăjise cartofi pentru noi.
De atunci, am încetat să-i mai pomenesc de școală sau de note. Dacă mie mi-e greu, cât de greu îi este oare lui? Când mi-a spus într-o zi că vrea să continue și după clasa a IX-a, nu m-am îndoit niciun pic, deși în suflet aveam temeri. Am privit pe furiș în carnetul lui nu era niciun patru!
Dar ziua pe care n-o voi uita niciodată a fost când, după cină, am început să-mi potrivesc facturile cu grijă, iar el, liniștit, s-a așezat lângă mine: Hai să te ajut, mamă, să le socotim împreună. Am lucrat mai bine de-o oră și aproape că nu m-am prins când, obosit, și-a rezemat iarăși capul de umărul meu.
Am stat nemișcată. Parcă era din nou mic, așa cum adormea adesea pe brațul meu. Atunci am înțeles mi-am recâștigat fiul.
