– Iar ai cumpărat un cadou doar pentru mama ta și ai uitat de mine? – spuse cu amărăciune Mariana.
Seara de Anul Nou umpluse apartamentul de arome de portocale și scorțișoară. Mariana, cu un nou fular de mătase, se ocupa de masa festivă. Lucia Petrescu, elegantă în basmaua ei cu motive tradiționale, o ajuta la pregătirea salatelor.
Ninge cu fulgi mari, acoperind străzile Bucureștiului cu un strat alb de zăpadă. Mai erau doar două zile până la Anul Nou. Mariana stătea lângă fereastra apartamentului lor de la etajul doisprezece, privind visătoare ninsoarea. În depărtare, se vedeau luminile instalațiilor de sărbătoare, iar în ferestrele vecine se observau brazi împodobiți.
Pe masa din sufragerie era așezată o mică cutie legată cu o panglică aurie – un cadou pentru soacră-sa. Mariana îl alesese personal: un șal basarabean elegant, cu un model tradițional. Lucia Petrescu visa de mult timp la unul. „Sper ca lui Ion să-i placă alegerea mea”, gândi Mariana, aranjând pentru a suta oară fundița ambalajului.
Sunetul cheii în broască o făcu să tresară. Ion intră, ținând în mână o pungă mare de la un magazin scump.
– Imaginați-vă, era ultimul! – exclamă el, scuturând zăpada de pe palton. – Mama va fi încântată!
Mariana se opri brusc. Inima îi sări o bătaie.
– Ce ai acolo? – întrebă ea, încercând să-și păstreze calmul în glas.
– E cardiganul de cașmir pe care și-l dorea de la „Unirea” luna trecută. Îți amintești că a pomenit de el? – Ion scoase din pungă piesa luxoasă de culoare ciocolatie.
Mariana își amintea bine. Știa și că prețul acestui cardigan era aproape jumătate din salariul ei lunar. În plus, își aminti cum, cu două săptămâni în urmă, îi arătase soțului fularul de mătase care îi plăcea… Atunci, el răspunsese distrat și schimbase subiectul conversației.
– Iar ai cumpărat un cadou doar pentru mama ta și ai uitat de mine? – cuvintele au izbucnit singure, impregnate de amărăciunea unei vechi frustrări.
Ion rămase nemișcat cu cardiganul în mână. Pe fața lui se zărea o surpriză ușoară, curând înlocuită de o iritare subtilă.
– Marina, dar știi cât de importantă e mama pentru mine, – spuse el așezând cu grijă cardiganul înapoi în pachet. – E singura. Și apoi, nu am vorbit despre cadourile pentru acest an…
Mariana se întoarse spre fereastră. Afară, continua să ningă, la fel de rece ca golul care se instala în sufletul ei.
– Niciodată nu discutăm, Ion. Tu, pur și simplu… – nu mai continuă, simțind cum vocea îi tremura.
În hol, din nou se auziră chei – venise Lucia Petrescu. Se înțeleseseră să discute împreună meniul de sărbătoare. Mariana își șterse rapid ochii și zâmbi forțat.
– O, ce bine că sunteți amândoi acasă! – intră Lucia Petrescu cu o pungă plină de portocale. – Mă gândeam să facem o salată „Mimoza” ca anul trecut?
Mariana încuviință mecanic, evitând privirea soacrei. Simțea un nod în gât, iar mâinile, așezând cadoul, tremurau ușor.
– Mamă, hai să te ajut eu, – Ion preluă punga cu portocale, dar Lucia Petrescu, rămasă în cadrul ușii, îi privi cu atenție pe amândoi.
– S-a întâmplat ceva? – întrebă ea încet. În cei cincisprezece ani de căsnicie ai fiului său învățase să simtă tensiunea dintre tineri.
– Nimic, – răspunse Ion prea repede. – Totul e în regulă.
– Da, totul grozav, – Mariana nu se abținu de la un ton ironic. – Ca de obicei. Ion i-a luat un cadou mamei. Un cardigan. Cel de la „Unirea”.
Lucia Petrescu se albi la față, înțelegând situația.
– Ion, dar noi am vorbit despre asta… – începu ea.
– Mamă, te rog, nu începe, – o întrerupse fiul. – Am vrut să îți fac o bucurie. Ce e rău în asta?
Mariana se întoarse brusc spre soț:
– Problema e că nu vezi mai departe de nasul tău! Cincisprezece ani, Ion. De cincisprezece ani mă simt pe locul al doilea. Fiecare sărbătoare, fiecare zi liberă – totul se învârte în jurul mamei. Dorințele ei, planurile ei, cadourile ei…
– Mariana, iubita mea… – Lucia Petrescu păși spre nora sa, dar aceasta se retrase.
– Nu, nu ești tu de vină. E doar el, – Mariana făcu un gest spre soțul ei. – „Mama e importantă pentru mine”, „Mama e singura pe care o am”… Dar eu? Sunt doar un accesoriu al vieții tale de familie?
– Nu ești corectă! – sări Ion. – Nu fac destule pentru tine?
– Destule? – Mariana zâmbi amar. – Nici măcar nu-ți amintești ce ți-am spus acum două săptămâni. Despre fularul care mi-a plăcut. Ai dat din cap și ai uitat imediat. Dar cardiganul mamei ți-l amintești perfect!
În cameră se așternu o liniște grea. Doar ticăitul ceasului măsura secundele tăcerii tensionate.
– Eu… cred că ar trebui să plec, – spuse încet Lucia Petrescu. – Discutăm meniul mâine.
– Mamă, rămâi… – încercă Ion.
– Nu, dragul meu. Trebuie să discuți. Demult ar fi trebuit.
Ușa de la intrare se închise lin în urma soacrei. Mariana rămase nemișcată lângă fereastră, strângându-și brațele într-o îmbrățișare – obicei vechi, apărut atunci când sufletul îi era îngreunat.
În loc să se întoarcă acasă, Lucia Petrescu rămaseră peră pe strada acoperită de zăpadă. Fulgi de zăpadă i se așezau pe față, topindu-se în lacrimi nedorite. „Cât de oarbă am fost toți acești ani…” – îi trecu prin minte.
Telefonul vibra în buzunar. Era Ion.
– Mamă, unde ești? Vin după tine.
– Sunt în parculetul de lângă bancă, – răspunse ea. – Știi, chiar trebuie să stăm de vorbă.
După cinci minute, Ion, îmbrăcat în grabă cu geaca pe deasupra puloverului de casă, stătea deja lângă ea. Ninsorea continua, acoperindu-le umerii cu un strat alb.
– Dragul meu, – Lucia Petrescu îl luă de mână. – Îți amintești cum îți plăcea să faci puzzle-uri când erai mic?
– Ce legătură are asta? – se miră Ion.
– Are pentru că începeai mereu cu piesa cea mai strălucitoare. Și apoi nu reușeai să vezi imaginea de ansamblu, pentru că nu înțelegeai cum se leagă toate piesele.
Făcu o pauză pentru a-și aduna gândurile.
– Așa și acum, vezi doar una dintre piesele strălucitoare – dragostea ta pentru mine. Dar o familie, dragă Ion, e un întreg tablou. Iar Mariana e o parte crucială a acestuia.
– Mamă, dar eu o iubesc pe Mariana! – protestă el.
– O iubești. Însă îi arăți asta? – Lucia Petrescu suspină. – Știi ce e cel mai înspăimântător pentru o femeie? Să se simtă invizibilă. Mai ales pentru omul pe care-l iubește.
Ion privea cum ninge, păstrând tăcerea.
– Crezi că-mi trebuie acel cardigan? – continuă ea. – Am nevoie ca fiul meu să fie fericit. Și asta e posibil doar dacă și soția ta e fericită. Văd cum se străduiește pentru familia noastră. Gătește mâncărurile mele preferate, ține minte toate datele importante, chiar și acel șal…
– Ce șal?
– Cel pe care l-a ales pentru mine. L-am văzut pe masă când am intrat. Un șal basarabean, exact cum visam.
Ion își acoperi fața cu mâna:
– Doamne, ce prost am fost…
– Nu prost, dragule. Doar… captivat de o piesă și ai uitat de întreg tablou.
Pe drumul de întoarcere acasă, Ion se opri la „Unirea”. Vitrinele străluceau de lumini festiva, reflectându-se în zăpada proaspăt depusă. Fularul de mătase era încă acolo, parcă îl așteptase.
În apartament domnea tăcerea. Pe masa din bucătărie se afla o cană cu ceai răcit – Mariana nu apucase să-l bea.
– Mariana? – o strigă, aruncând o privire în dormitor.
Era întinsă pe pat, cu fața spre perete. Umerii îi tremurau ușor.
– Iartă-mă, – spuse el încet, așezându-se pe marginea patului. – Am fost un idiot orb.
– Cincisprezece ani orb? – răspunse ea surd, fără să se întoarcă.
– Da. Și în fiecare an – idiot, – atinse cu grijă umărul ei. – Știi, mama mi-a spus acum ceva despre puzzle-uri. Despre cum mă blocam pe o piesă strălucitoare și nu vedeam întreaga imagine.
Mariana se întoarse încet. Ochii îi erau roșii de plâns.
– Eram atât de obișnuit să cred că trebuie să fiu fiul perfect, încât am uitat să fiu un soț bun, – scoase din pachet fularul. – Îl recunoști?
Ea se ridică pe un cot, privind neîncrezătoare mătasea strălucitoare.
– Ion, nu-i nevoie. Nu pentru fular…
– Știu, – îi luă mâna. – Nu e vorba de cadouri. E vorba că nu vedeam cum ai grijă de noi amândoi. Chiar și de mama. Acest șal pe care l-ai ales… E perfect, nu?
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
– Vreau doar să simt că sunt importantă și pentru tine. Nu doar în cuvinte, ci…
– În fapte, – completă el. – Și voi încerca să îți dovedesc asta. Nu doar azi. În fiecare zi.
Seara de Anul Nou umpluse din nou apartamentul de arome de portocale și scorțișoară. Mariana, în fularul ei nou de mătase, pregătea masa festivă. Lucia Petrescu, elegantă, o ajuta cu salatele.
– Mariana, salata ta „Olivier” are mereu un gust special, – zâmbi soacra. – Îmi spui secretul?
– Sigur, – se surprinse Marian zâmbind sincer. – Adaug puțin oțet de mere în maioneză. Rețetă de la bunica.
Ion, privind scena, scoase telefonul și făcu o fotografie discretă: cele mai importante două femei din viața sa, concentrate asupra mesei festive, atât de diferite, și totuși atât de apropiate.
– Doamnelor, – își drese el glasul pentru a le capta atenția. – Înainte să înceapă numărătoarea pentru miezul nopții, aș vrea să spun ceva.
Scoase două plicuri.
– Mamă, ăsta e pentru tine, – îi întinse primul plic. – Un sejur la un sanatoriu, de care vorbeai. Două săptămâni, la primăvară.
Lucia Petrescu își puse mâna la piept: – Ion, dragul mamei…
– Iar acesta, – se îndreptă către Mariana, – este pentru noi doi. Un tur la Veneția, de aniversarea căsătoriei. Cincisprezece ani – o dată importantă.
Mariana rămase nemișcată cu un șervețel în mână: – Dar ziceai că primăvara ai mult de lucru…
– Munca poate aștepta, – o cuprinse el de umeri. – Am pierdut prea multe, dând importanță unor lucruri lipsite de valoare. E timpul să recuperăm.
Afara, se porni primul foc de artificii, iar în ochii Marianei, scânteile reflectau un luciu de umiditate.
– La mulți ani, dragii mei, – spuse încet Lucia Petrescu, uitându-se la ei. – Să fie anul acesta începutul a ceva nou. Ceva adevărat.
Mariană se strânse lângă umărul soțului. Cardiganul de cașmir rămăsese uitat în dulap, dar nu mai conta. Mai importantă era căldura care se răspândea în suflet, căldura înțelegerii că, în sfârșit, toate își găsiseră locul.
