Din nou la ea
Iar te duci la ea?
Sorina a pus întrebarea deja știind răspunsul. Radu a dat din cap, fără să o privească. Și-a tras geaca, a verificat buzunarele chei, telefon, portmoneu. Totul la locul lui. Putea să plece.
Sorina aștepta. O vorbă măcar. Un iartă-mă sau revin repede. Dar Radu doar a deschis ușa și a ieșit. Broasca a pocnit discret, aproape rușinat, ca și cum ar fi cerut scuze pentru stăpânul său.
Sorina s-a apropiat de geam. Curtea era luminată slab de felinare, și a identificat, fără efort, silueta cunoscută. Radu mergea grăbit, hotărât. Ca un om care știe exact unde îi este rostul. La ea. La Andreea. La fiica lor, Olga, de șapte ani.
Sorina și-a lipit fruntea de sticla rece.
…Știa. Știa încă de la început ce acceptă. Când s-au cunoscut, Radu era încă căsătorit. Legal. Ștampilă în buletin, apartament la comun, copil. Nu mai locuia cu Andreea închiriasa o cameră, se ducea doar pentru fetiță.
M-a înșelat, mi-a zis atunci Radu. N-am putut să o iert. Am intentat divorțul.
Și Sorina a crezut. Doamne, cât de naiv a crezut. Pentru că voia să creadă. Pentru că s-a îndrăgostit fără minte, ca la șaptesprezece ani. Întâlniri la cafenea, discuții interminabile la telefon, primul sărut sub ploaie, la scara ei. Radu o privea de parcă nu mai exista nicio altă femeie pe lume.
Divorțul. Nunta lor. Apartament nou, planuri împărtășite, discuții despre viitor.
Apoi a început.
La început telefoane. Radu, adu-i Olgăi medicamente, e bolnavă! Radu, curge robinetul, nu știu ce să fac. Radu, plânge fata, vrea să te vadă, vino acum!
Radu se ridica și pleca. De fiecare dată.
Sorina încerca să înțeleagă. Un copil e sfânt. Copilul nu are vină că părinții au ales drumuri separate. Desigur, trebuie să fie acolo, să ajute, să participe.
Uneori Radu o asculta, încerca să modereze relația cu fosta soție.
Dar Andreea schimba abordarea.
Nu veni în weekend. Olga nu vrea să te vadă.
Nu suna, o deranjezi.
O întreba azi de ce tata ne-a părăsit. N-am știut ce să-i răspund.
Și Radu ceda. De fiecare dată. Când voia să refuze un nou urgent, Andreea apăsa pe rană. Peste o săptămână, Olga repeta cuvintele mamei: Nu ne iubești. Ai ales altă doamnă. Nu mai vreau să te văd.
Un copil de șapte ani nu putea inventa așa ceva.
Radu se întorcea după discuțiile astea sfărâmat, vinovat, cu ochii fără lumină. Și iar fugi la fosta pentru orice nimic doar să nu-l respingă fata, doar să nu-l privească rece și străin.
Sorina pricepea. Chiar pricepea.
Dar s-a săturat.
Silueta lui Radu a dispărut după colțul blocului. Sorina s-a desprins de la fereastră, și-a frecat fruntea rămăsese urme roșii de la geam.
Apartamentul gol apăsa greu.
Era aproape miezul nopții când auzi cheia răsucindu-se în broască.
Sorina stătea în bucătărie, în fața unei cești de ceai demult răcită. Nici măcar nu gustase din ea privea cum peliculele întunecate se întind deasupra. Trei ore. Trei ore așteptase, ascultând fiecare pas de pe scară.
Radu a intrat încet, și-a scos geaca, a agățat-o. Se mișca precaut, ca un om care speră să treacă neobservat.
Ce s-a întâmplat de data asta?
Sorina s-a mirat singură cât de liniștit i-a ieșit vocea. Trei ore repetase fraza asta, iar spre miezul nopții orice emoție i se uscase pe dinăuntru.
Radu a tăcut o clipă.
S-a stricat boilerul. Am trebuit să-l repar.
Sorina a ridicat lent ochii. Stătea în ușa bucătăriei, nici nu îndrăznea să intre. Privea undeva princolo, spre fereastra neagră din spatele ei.
Tu nu știi să repari boilere.
L-am chemat pe meșter.
Și trebuia să-l aștepți acolo? Sorina a împins ceaiul la o parte. Nu puteai să-l chemi de aici? La telefon?
Radu s-a încruntat, și-a încrucișat brațele. Tăcerea s-a lăsat deasă, supărătoare.
Poate că încă o mai iubești.
Acum a privit-o. Brusc, nervos, cu ciudă.
Ce prostii vorbești? Totul fac pentru Olga! Pentru fiica mea! Ce legătură are Andreea?
A pășit în bucătărie, iar Sorina a tras involuntar scaunul mai aproape de perete.
Știai când te-ai legat de mine, că voi fi mereu acolo. Ai știut că am copil. Și acum ce vrei? Să faci scandal de fiecare dată când mă duc la fata mea?
I s-a pus un nod în gât. Sorina ar fi vrut să răspundă cu demnitate, dar îi usturau ochii și prima lacrimă i s-a rostogolit pe obraz.
Am crezut… s-a oprit, și-a înghițit lacrima. Am crezut că măcar te vei preface că mă iubești. Măcar că joci rolul…
Sorina, ajunge…
Sunt epuizată! glasul i-a scăpat, și Sorina s-a speriat de propriul strigăt. M-am săturat să fiu nici măcar pe locul doi! Sunt abia a treia! După fosta, după mofturi, după boilere stricate la miezul nopții!
Radu a lovit cu palma tocul ușii.
Ce vrei? Să-mi las copilul? Să nu mă duc la ea?
Vreau să alegi o dată pe mine! Sorina s-a ridicat, ceașca s-a balansat, ceaiul a curs pe masă. Măcar o dată să zici nu! Nu mie ei! Andreei!
M-am săturat de crizele tale!
Radu s-a întors, a smuls geaca din cui.
Unde te duci?
Ușa a trântit în loc de răspuns.
Sorina a rămas în mijlocul bucătăriei, ceaiul curgea pe linoleum, iar în urechi îi tot cânta ecoul. A luat telefonul, a format numărul lui. Ton, încă unul, încă unul. Abonatul nu răspunde.
Iar și iar.
Liniște.
Sorina s-a așezat încet pe scaun, ținând telefonul la piept. Unde a plecat? La ea? La Andreea? Sau poate rătăcește prin oraș, furios și rănit? Nu știa. Și tocmai această neștiință o măcina.
Noaptea s-a lungit nesfârșită.
Sorina stătea pe pat, cu telefonul în mână ecranul când se stingea, când se aprindea. Să-i formeze numărul, să asculte tonul, să închidă. Să-i scrie: Unde ești?. Apoi Răspunde, te rog. Și Mi-e frică. Să trimită și să vadă cum la fiecare mesaj apare o singură bifă gri. Netrimis. Sau livrat, dar neverificat. Ce diferență mai era?
Pe la patru dimineața, Sorina n-a mai plâns. Lacrimile s-au terminat, secate pe dinăuntru, lăsând în urmă un gol sec. S-a ridicat, a aprins lumina în dormitor și a deschis dulapul.
Ajunge.
A ajuns.
A găsit geamantanul pe dulap, plin de praf, cu eticheta ruptă de la cine știe ce drum vechi. L-a trântit pe pat și a început să bage lucruri. Pulovere, blugi, lenjerie. Fără să sorteze, fără să stea pe gânduri doar îndesa cât putea. Dacă lui nu îi pasă nici ei. Să vină iar la apartament, să caute, să sune, să trimită mesaje pe care Sorina nu mai avea de gând să le citească.
Să vadă cum e.
Pe la șase dimineața, Sorina era în hol. Două valize, geanta pe umăr, geaca pusă în grabă capetele vizibil inegale. A privit la cheile din palmă. Trebuia să își ia cheia, s-o lase pe măsuță.
Degetele tremurau.
Sorina trăgea de inel, încerca să scoată cheia cu unghia, nu reușea, mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau din nou de lacrimi, deși nu înțelegea de unde mai veneau…
Să te ia naiba!
Cheile au căzut pe podea cu zgomot. Sorina s-a uitat o clipă, apoi pur și simplu s-a prăbușit pe valiză, și-a cuprins corpul cu brațele și a izbucnit în plâns. Sonor, urât, cu sughițuri și respirație tăiată, ca atunci când era copil și a spart vaza mamei și credea că lumea s-a sfârșit.
Nu a auzit când s-a deschis ușa.
Sorina…
Radu s-a așezat în genunchi, direct pe gresia rece din hol. Mirosul de fum și de oraș noaptea îl însoțea.
Sorina, iartă-mă. Te rog, iartă-mă.
S-a uitat la el. Fața udă, umflată, rimelul întins. Radu i-a luat palmele ușor în ale lui.
Am fost la mama. Toată noaptea. M-a pus la punct… a zâmbit strâmb. Mi-a ordonat, de fapt.
Sorina tăcea. Îl privea și nu știa dacă să-l creadă sau nu.
O dau pe Andreea în judecată. Vreau program clar de vizite la Olga. Oficial, cu executor, ca să nu mai poată… să nu poată manipula, să nu-mi întoarcă copilul împotriva mea.
Radu îi strângea mâinile tot mai tare.
Pe tine te aleg, Sorina. Mă auzi? Pe tine. Tu ești familia mea.
În pieptul ei a tresărit ceva. Un fir fragil de nădejde, prostesc și încăpățânat, pe care-l smulgea întreaga noapte.
Chiar?
Chiar.
Sorina a închis ochii. Va avea încredere în Radu. Ultima oară. Și după… ce-o fi, va fi…
Astăzi am învățat că, în relații, așteptarea și răbdarea pot sângera sufletul. Dar alegerea, oricât de târziu, poate reda speranța. Trebuie să știi când să stai și când să pleci. Și, mai ales, trebuie să fii ales.
