Andreea stătea uluită, privind cu neîncredere femeia din fața ei. Încă de la început, educatoarea îi spusese că mama ei venise! Că o căutase ani la întârsplată și că, de fapt, nu o abandonase, cum crezuse Andreea. Fetița se pierduse într-un alt oraș și fusese dusă la orfelinat, în timp ce mama adevărată o căuta disperată.
Privind la zâmbetul străin al femeii, Andreea încerca să-i descopere trăsăturile. Oare acelea erau ochii mamei? Dar mâinile? Chiar era ea?
Deodată, expresia femeii se schimbă. Zâmbetul îi îngheță, iar lacrimi i se rostogoliră pe obraji. Atunci, inima mică a Andreeei tresări. Recunoscu strălucirea din priviri, mișcarea capului… Nu știa cum, dar știa: era mama!
Făcând doi pași șovăielnici, Andreea întinse brațele și alergă spre ea strigând: „Mamă, mamă, în sfârșit m-ai găsit!”
Seara, acasă, stăteau îmbrățișate pe canapeaua moale. Iulia o mângâia pe Andreea pe păr și pe umerii subțiri, sărutându-i ochii înlăcrimați.
„De ce ai întârziat atât? Te-am așteptat atâta timp!” întrebă fetița pentru a suta oară.
„Iubirea mea! Iartă-mă, te-am căutat în fiecare zi. Ai dispărut când eram la piață în Chișinău. Am umblat prin toate orașele, până ce am auzit de o fetiță părținită la orfelinat. Am știut că ești tu!”
Andreea o strânse mai tare, dar oboseala o copleși. Iulia o luă în brațe și o puse în pat.
„N-o să mă mai fure nimeni, mamă?” șopti Andreea adormită.
„Nimeni, dragă. Promit.”
Întinsă lângă pat, Iulia se gândi: „Am împlinit ultima dorință a Lorenei. Acum sunt mama Andreeei.”
Visând, fetița zâmbea. „Poate că Loredana se va întoarce într-o zi,” reflectă Iulia, ajustând cu grijă pătura.
Radu avea să se întoarcă din deplasare. Vor finaliza adopția și vor trăi împreună. Poate vor mai avea copii. Fericirea simplă era tot ce dorea Iulia.
Viața era imprevizibilă, dar acum avea o familie. Și uneori, visele se împlinesc dacă crezi cu tărie.
