Hai la mama aici, puiule, pentru tine și pentru frații tăi. Să vă hrăniți, scumpa mea. Nu e păcat să dai, păcat e să rămâi cu inima încuiată.
Irina avea șase ani, dar viața i-a dat de dus poveri pe care alți copii nici în vis nu le-ar fi presimțit. În satul Rădoaia, mic și pierdut printre dealuri, locuia într-o căsuță veche și obosită, ținută mai mult de icoane și rugăciuni decât de bârne și cuie. Când vântul suiera ca o doină stinsă, pereții clănțăneau, iar gerul pătrundea pe sub prag ca o pisică flămândă, nepoftită.
Părinții ei munceau cu ziua azi aveau, mâine visau la altă treabă. Se întorceau târziu, cu degetele crăpate și ochii goi, uneori cu buzunarele abia ținând niște lei, de-ți era jenă să-i numeri. Irina rămânea acasă stăpână peste doi frățiori, Cătălina și Doina, pe care îi strângea la piept când foamea mușca mai tare decât iarna.
Ziua aceea era un decembrie ca-n vechile colinde, cu zăpadă joasă și cer de plumb. Crăciunul bătea pe la toate ferestrele, doar la ei ocolea tăcut. În oala de pe sobă clocotea o tocană de cartofi, fără carne, fără mirodenii, dar plămădită în grabă cu dragostea mamei. Irina amesteca cu grijă, ca și cum ar fi putut face ca mâncarea să ajungă pentru o armată.
Deodată, pe fereastra înghețată s-a furișat un miros cald și amețitor, iscat din curtea vecinei. Un miros ce-ți trezea amintiri din altă viață vecinii, moșul Petru și baba Parasca, tăiau porcul pentru Ignat. Se auzeau voci vesele, râsete, chiote, clinchet de tacâmuri și sfârâit de carne în ceaun. Pentru Irina, toate acestea sunau a poveste neîncepută.
S-a apropiat de gard cu surorile, ținute strâns de haină. N-a cerut nimic. Doar privea, cu ochii ei mari, verzi, în care încăpea toată lumea. Știa că nu e rușine să visezi, așa o învățase mama, dar dorul de sărbătoare îi bătea în inimă.
Doamne, măcar un pic, a murmurit, ca și cum vorbea cu zăpada.
Atunci, din senin, o voce caldă s-a ridicat peste gard, ca o rază:
Irino, vino, fată dragă! Hai la mătușa Parasca!
Bătrâna stătea lângă caldura ceaunului, obrajii roșii ca merele din toamnă și ochii blânzi ca un fir de busuioc. Amesteca într-o mămăligă galbenă, privind-o cu duioșie pe Irina, cum doar o bunică te-ar putea privi.
Ia de la mine, pentru tine și țârcovnicii tăi mici, zise, cu bunătate curată, din suflet.
Irina s-a oprit, cu rușinea-n brațe. Nu știa dacă merită așa dar. Dar bătrâna i-a făcut semn și i-a umplut un vas cu carne aburindă, cu miros de sărbătoare și dragoste adunată o viață.
Să mâncați, copila mea. Nu e păcat să-mparți, păcat e Să nu vezi sau să nu simți pe cel de lângă tine.
Lacrimi calde au curs pe obrajii Irinei. Nu plângea de foame, ci pentru că cineva o văzuse o fetiță, nu doar fata săracă a satului.
A zburat spre casă cu vasul la piept, ca și cum ar fi purtat o comoară. Surorile au sărit de bucurie, iar căsuța lor săracă s-a umplut cu râs, cu dragoste și cu acel miros care nu mai fusese niciodată.
Părinții, când s-au întors, obosiți și înfrigurați, și-au găsit copiii mâncând și zâmbind. Mama a plâns încet, tata și-a scos cușma și a privit spre icoană cu recunoștință.
În seara aceea nu au avut brad, nici jucării. Dar au avut omenie, și uneori asta e mai mult decât tot aurul lumii.
Sunt Irine, și azi, copii ce n-au curaj să ceară. Privesc din umbră spre ferestre luminate, spre mesele încărcate, spre sărbătorile altora.
Uneori, o farfurie cu mâncare, un gest mic, o vorbă bună pot fi cel mai mare dar. Dacă povestea asta ți-a atins sufletul, nu trece nepăsător Ai putea fi chiar tu bătrâna Parasca pentru cineva.
