În fața ei, i-au spus direct: Nu vrem o noră sărăntoacă!
Am 57 de ani, nu am familie și copii, dar vreau să dau un sfat tuturor părinților: nu vă implicați în viața fiicelor și fiilor voștri, nu-i obligați să trăiască după regulile voastre, pentru că nu e deloc sigur că ceea ce vă face pe voi fericiți, îi va face și pe ei fericiți.
Eu sunt exemplul viu al modului în care părinții mei, în încercarea de a-mi oferi ce era mai bun, m-au despărțit de femeia pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi.
Maria provenea dintr-o familie săracă, în timp ce părinții mei aveau pământuri moștenite și proprietăți, și se mândreau cu asta.
Când am dus-o să le-o prezint, au respins-o imediat și au spus că nu vor să aibă o noră sărăntoacă. Ea a plecat, ofensată, dar cu capul sus.
A refuzat să plecăm departe doar noi doi.
Spunea că mai devreme sau mai târziu, ai mei vor face tot posibilul să ne despartă.
S-a măritat cu vecinul ei – și el, ca și ea, nu avea nimic.
Împreună au muncit din greu și și-au construit o casă la marginea orașului.
Au avut trei copii și oricât de des o întâlneam pe stradă, mereu era zâmbitoare și părea fericită.
Odată am întrebat-o dacă își iubește soțul.
Mi-a răspuns că a înțeles că pentru o familie sunt mai importante stabilitatea și înțelegerea între soți. Dacă acestea lipsesc, nu se poate trăi doar cu o iubire lipsită de alte fundamente.
Nu am fost de acord cu ea, dar nu puteam să mă contrazic, nu aveam dreptul, căci mă simțeam ca un trădător.
Nu am putut să o uit pe Maria și spre deosebire de ea, nu m-am căsătorit.
Nu îmi imagineam că voi trăi cu o femeie și vom avea copii, fără să o iubesc.
Părinții mei încercau să mă căsătorească cu fete pe care le considerau potrivite pentru mine, dar le-am refuzat ferm.
În cele din urmă, s-au resemnat și au început să mă roage să îmi aleg singur o soție, ca să continui neamul nostru.
Eu însă nu am vrut pe nimeni altcineva în afară de Maria. Dar ea își organiza viața de mult timp și nu aveam loc în ea.
Părinții mei au îmbătrânit, s-au îmbolnăvit și, unul câte unul, au plecat dintre noi.
Am rămas singur în marea noastră casă cu trei etaje.
Tot mai rar mă întâlnesc cu prietenii, pentru că ei deja își cresc nepoții și nu mai au timp de mine. Și evit și eu să îi văd.
Mă bucur pentru fericirea lor, dar mă doare și pe mine.
În weekenduri îmi umplu timpul vopsind și reparând echipamentele de joacă din parcurile pentru copii din orașul nostru.
Uneori mai ajut și în grădinile grădinițelor.
Fac totul voluntar și fără să aștept recompense bănești, pentru că nu am nevoie de bani. Așa îi bucur pe copii și nepoții altora.
Am vândut toate pământurile și proprietățile moștenite de la părinții mei.
Cu banii obținuți am făcut donații la mai multe școli și cămine pentru copii abandonați.
Un prieten m-a întrebat de ce nu dau bani și pentru un azil de bătrâni. Dar nu vreau.
Oricât de crud ar suna, așa mă răzbun pe părinții mei, din cauza cărora am rămas singur.
Și, la urma urmei, viitorul este în copii, nu în bătrâni, nu-i așa?
Cei mici au nevoie de mai multă atenție și de un start bun în viață.
Iar când voi muri, casa mea va deveni proprietatea școlii pe care am terminat-o.
Dacă vor să o folosească pentru ceva, bine, dacă nu – să o vândă.
Important este să servească unui scop bun!
