La 57 de ani, nu am familie și copii, însă doresc să dau un sfat tuturor părinților: nu interveniți în viața fiicelor și fiilor voștri, nu-i forțați să trăiască după regulile voastre, pentru că ceea ce vă face fericiți pe voi nu e neapărat ce îi va face fericiți pe ei.
Sunt exemplul viu al modului în care, în încercarea de a-mi oferi tot ce e mai bun, părinții mei m-au despărțit de femeia pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi.
Maria era dintr-o familie săracă, în timp ce părinții mei aveau moșteniri și proprietăți, lucru care le umplea de mândrie.
Când am decis să le prezint pe Maria, au respins-o imediat, spunând că nu vor o noră săracă. Ea a plecat, rănită, dar cu demnitate.
A refuzat să plecăm departe, doar noi doi.
Spunea că, mai devreme sau mai târziu, ai mei vor face tot posibilul să ne despartă.
S-a căsătorit cu un vecin de-al ei – la fel de sărac.
Împreună au muncit din greu și și-au construit o casă la marginea orașului.
Au avut trei copii și, de câte ori o întâlneam pe stradă, era tot timpul zâmbitoare și fericită.
Odată, am întrebat-o dacă își iubește soțul.
Mi-a răspuns că a înțeles că, într-o familie, sunt mai importante stabilitatea și înțelegerea între soți. Fără acestea, nu se poate trăi doar din dragoste.
Deși nu eram de acord cu ea, nu puteam să o contrazic, simțindu-mă trădător.
N-am putut să o uit pe Maria și, spre deosebire de ea, nu m-am căsătorit.
Nu îmi imaginam să trăiesc cu o femeie și să avem copii fără să o iubesc.
Părinții mei au încercat să mă cupleze cu fete pe care ei le considerau potrivite pentru mine, dar am refuzat ferm.
Până la urmă, s-au resemnat și au început să mă roage să aleg eu o soție, pentru a continua familia.
Dar eu nu voiam pe altcineva decât pe Maria. Însă ea își făcuse deja o viață și nu mai aveam loc în ea.
Părinții mei au îmbătrânit, s-au îmbolnăvit și, pe rând, au plecat.
Am rămas singur în casa noastră mare, cu trei etaje.
Mă întâlnesc tot mai rar cu prietenii, pentru că ei au acum nepoți și nu mai au timp de mine. În plus, și eu îi evit.
Mă bucur pentru fericirea lor, dar totodată mă doare.
Sâmbetele și duminicile îmi umplu timpul vopsind și reparând leagănele și toboganele din parcurile de copii ale orașului nostru.
Uneori ajut și la grădinițele din oraș.
Fac acestea în mod voluntar și fără plată, neavând nevoie de bani. Astfel, fac fericiți copiii și nepoții altora.
Am vândut toate terenurile și proprietățile moștenite de la părinți.
Cu banii obținuți am făcut donații către câteva școli și case de copii abandonați.
Un prieten m-a întrebat de ce nu donez și unui azil de bătrâni. Dar eu nu vreau.
Oricât de crud ar părea, astfel mă răzbun pe părinții mei, din cauza cărora am rămas singur.
De asemenea, cred că viitorul este în copii, nu în bătrâni, nu-i așa?
Cei mici au nevoie de mai multă grijă și un bun început în viață.
Iar când voi muri, casa mea va deveni proprietatea școlii pe care am absolvit-o.
Dacă doresc, s-o folosească, dacă nu – s-o vândă.
Important este să servească unei cauze bune!
