Hrișcă în loc de trufe
Stăteam la aragaz și priveam cum, în tigaie, sosul la care m-am chinuit două ceasuri începea să se strice încet. Sosul de smântână și trufe pentru risotto cu hribi ar fi trebuit să fie mătăsos, omogen, aproape viu. În loc de asta, se separase. Untul plutea deasupra, iar baza densă se adunase pe fund, în cocoloașe.
Am dat focul mai mic și am început din nou să încorporez untul rece, tăiat cubulețe, încet, circular. Mâinile știau mișcarea pe de rost. Afară se întuneca, pe strada Eminescu se aprinseseră deja felinarele, iar pe dedesubt, pe asfaltul umed, treceau mașini grăbite. O seară obișnuită de octombrie la București.
Ana, mai ai mult? Mor de foame de la două după-masă.
Radu stătea în uşa bucătăriei, ca de obicei. Niciodată nu intra cu totul, de parcă bucătăria era teritoriu străin pentru el; doar mâinile în buzunare și acea expresie pe chip, pe care în douăzeci și trei de ani nu am reușit s-o numesc precis. Nu e nerăbdare. Altceva.
Vreo douăzeci de minute, am răspuns, fără să mă întorc. Sosul face figuri.
Douăzeci de minute, înțeles.
A plecat. Am auzit canapeaua cum scârțâie când s-a așezat în sufragerie, am auzit și televizorul pornindu-se tare, apoi volumul dat aproape la zero. Și asta era tot un semnal. Pe toate le știam deja.
Sosul mi-a ieșit, până la urmă. Nu perfect, dar aproape. Risotto-ul avea consistența exactă, cremoasă, aproape imposibil de nimicit. L-am pus pe farfurie, l-am ornat cu felii subțiri de trufă neagră luată acum câteva zile de la piața Obor, de la comerciantul pe care îl cunoșteam, dând pe acea bucățică cât am cheltuit altădată cu prietena mea pentru un dejun bun la bistro.
Am pus masa. Am aprins lumânări, nu pentru romantism, ci pentru că la lumânare mâncarea arată mai bine. Și eu arăt mai bine. Nu se văd atâtea riduri obosite la colțul ochilor.
Radu s-a așezat, a luat furculița, s-a uitat la farfurie. Mult timp.
Risotto iar, a zis în cele din urmă.
Ai cerut ceva cu hribi.
Am cerut cu ciuperci. Nu era obligatoriu să faci risotto. Risotto am mâncat săptămâna trecută la restaurantul lui Sorin, acolo am avut chef, știi tu, adevărat profesionist. Greu de comparat.
M-am așezat față în față cu el. Am luat furculița.
Încearcă întâi, am zis.
A gustat. Mesteca lent, de parcă făcea o degustare la laborator.
Orezul e un pic prea fiert.
E făcut al dente, fix cum trebuie.
Cum zici tu că e corect. În regulă.
Am mâncat în liniște. Eu priveam la lumânări. El la farfurie, cu aceeași expresie ambiguă. Afară Bucureștiul forfotea, grăbit, neatins de risotto-ul meu.
Sosul e cam gras, a adăugat, când aproape terminase.
N-am răspuns.
Mă întrebi de ce spun? Pentru că sunt sincer. Că doar vrei să progresezi, nu doar să te mângâi pe cap.
Nu am întrebat, am zis.
Degeaba.
Pe urmă a plecat la fotbal, eu am strâns masa, am spălat vasele, am zgâriat de pe fundul tigăii ultimele urme de sos trufat, pentru care am dat cât pentru un parfum bun și pe care l-am refăcut de trei ori, ca să-i reușească textura. Rețeta, răsfoită dintr-o carte franțuzească scumpă, cumpărată la un curs culinar pe bani buni o mie cinci sute de lei. Am cărat sosul prin tot centrul, într-un container termic, să nu se separe pe drum.
Cam gras.
Mi-am pus palmele pe marginea chiuvetei, am privit apa cum dispare în scurgere. Pe urmă mi-am șters mâinile, am stins lumina la bucătărie și am mers la dormitor.
O seară obișnuită.
***
Doamna Tamara, mama lui Radu, a venit sâmbătă la ora trei. Mereu suna cu vreo patruzeci de minute înainte, timp în care apucam să fac curat prin sufragerie și să pregătesc ceva la ceai. Soacra era dintre acei oameni care observă orice dezordine, dar niciodată nu o spun direct doar trec ușor privirea peste pervaz.
Avea șaptezeci și opt de ani. Mărunțică, uscată, cu o coloană dreaptă la care ar fi râvnit o femeie de două ori mai tânără. Își pierduse soțul acum șase ani și de atunci trăia singură în apartamentul de pe strada Vasile Lupu, refuzând mereu să se mute, în ciuda insistențelor lui Radu. Eu nu am rugat-o niciodată să se mute. Amândouă știam asta și niciodată nu vorbeam despre subiect.
A intrat puțin mai palidă ca de obicei. Am observat când i-am deschis.
Poftiți, doamna Tamara. Am făcut chec cu nucă.
Mulțumesc, Ana. Radu e acasă?
E la Sorin. Vine spre seară.
A dat din cap și a venit direct la bucătărie. Nu făcea asta de obicei, prefera sufrageria. Îi plăcea la noi fotoliul de lângă fereastră, unde se așeza mereu.
Am pus ceai, am tăiat checul. Ne-am așezat față în față.
Cum vă simțiți?
E bine. Tensiune puțină, dar nimic serios.
A luat o felie de chec, a mușcat un colț mic.
E bun, a zis. Și a spus-o aşa de simplu și cald, c-am simțit un nod în gât.
Am tăcut. Ea bea ceai cu înghițituri mici și privea la copacii goi de afară, scuturați atunci la sfârșit de octombrie.
Ana, vreau să te întreb ceva, a zis la un moment dat. Să nu te superi.
Încearcă.
M-a privit mult.
Îți amintești că ai fost designer?
Nu mă așteptam la întrebare.
Desigur.
Bun designer?
Ziceau că da.
Știu sigur că da. Ți-am văzut proiectele. Ți-aduci aminte apartamentul de pe strada Mihai Eminescu, făcut pentru o familie de doctori? Am fost la ei odată. Mi-a plăcut tare mult, mi-am zis atunci că vezi spațiul altfel decât lumea.
Am privit-o cu atenție.
Unde vreți să ajungeți, doamna Tamara?
A pus ceașca jos, cu grijă. Așa cum pun obiectele acei oameni care au trăit ani cu teamă de zgomote și gesturi necugetate.
Mă simt vinovată, a spus încet.
Nu știam ce să răspund. Din generația ei nimeni nu zice lucruri din astea. E generația care știe să tacă despre cele mai importante lucruri.
Ar fi trebuit să-ți spun atunci. Poate acum zece ani, când ai lăsat serviciul. Dar am tăcut. Mi-am zis că nu e treaba mea. Poate vrei tu așa, poate așa e firesc.
Și-a privit mâinile. Erau încă frumoase, cu degete lungi și unghii îngrijite.
Radu nu a iubit niciodată mâncarea sofisticată.
Am crezut că am auzit greșit.
Poftim?
Nu i-a plăcut niciodată. Din tinerețe are ficatul sensibil, Ana, medicul i-a spus de zeci de ani să mănânce simplu: supe, piureuri, carne fiartă. Hrișcă cu chiftea era preferata lui din copilărie. O chiftea simplă și hrișcă cu unt. Putea să mănânce zilnic.
În bucătărie se lăsase liniște. Doar frigiderul mai bâzâia slab, ca o viață străină.
Atunci de ce, am început eu, cu vocea mea, parcă nerostită de mine.
De ce cere foie gras și trufe și zice că sosul nu e destul de mătăsos, a continuat ea.
Doamna Tamara m-a privit. În ochii ei era ceva ce îți dă fiori. Nu furie. Nici milă. Ceva mai vechi și mai greu.
Îi plăcea procesul. Îi plăcea să te privească, cum te dai peste cap. Cum dai bani și timp și energie, apoi aștepți verdictul. Îi plăcea să spună că nu e destul de bun. Era sentimentul de superioritate.
Am lăsat ceașca jos.
Înțelegeți ce spuneți, da?
Înțeleg bine. M-am gândit mult înainte să vin azi. Știu ce spun.
Ați tăcut zece ani.
Eu am tăcut treizeci și opt de ani, Ana. Dintre care ultimii cu soțul meu, Nicolae. Făcea la fel cu mine.
Nicolae. Bunul domn Nicolae, tatăl lui Radu. L-am cunoscut puțin, a murit la un an după nunta noastră. Îl țin minte ca pe un om mare, răsunător, cu maniere impecabile în public.
Gourmet, spuse dânsa, și în cuvânt era gust amar, ascuns în glas calm. Și eu găteam. Și eu mă străduiam. Și eu auzeam mereu: sos prea gras, carnea prea uscată. Până într-o zi, l-am văzut la mama lui, la țară, cum mânca hrișcă. De parcă ajunsese acasă. Trei porții. Cu unt, cu pâine. Mânca, tăcea, zâmbea. Nicio critică. Doar era fericit.
Am ascultat-o. Afară a început o ploaie măruntă.
Am înțeles atunci. N-am plecat. Pe atunci nu se pleca. Radu a văzut și el cum merge treaba. Cum se ține omul. Și a învățat, și a folosit aceeași unealtă.
Deci o face intenționat, am zis. Nu ca întrebare. Ca o constatare.
Nu cred că se așază la masă și gândește acum o umilesc. Oamenii nu fac așa. Trăiesc cum știu. Cum au văzut la ai lor. Simt că au dreptate consumând energia altuia.
M-am ridicat. Nu pentru că aveam unde merge. Doar nu mai puteam sta. M-am dus la fereastră și am privit ploaia, Bulevardul Eminescu sticlind deasupra asfaltului, trecători cu umbrele.
Zece ani.
Zece ani cu cursuri culinare de la bază, după, avansate, pe specialități franceze, italiene. Cărți citite, video-uri, discuții online cu bucătari. Mergeam la piață, la vânzătorii mei pentru ingrediente precise. Găseam vinuri. Calculam echilibrul gustului. Mă trezeam uneori pe la trei dimineața cu ideea perfectă pentru un sos anume.
Credeam că asta e noua mea meserie. Noua chemare. Dacă am lăsat designul, atunci am găsit ceva la fel de autentic.
Iar el, înăuntru, voia doar hrișcă.
De ce îmi spuneți asta tocmai acum?
Fiindcă-s bătrână, a răspuns simplu doamna Tamara. Iar tu, Ana, ești încă tânără. Ai cincizeci și doi de ani. Asta nici nu e bătrânețe, să știi. E abia începutul.
M-am întors. Mă privea direct. Fără milă. Tocmai asta conta.
Și mai ales fiindcă mă simt vinovată. Nu voit. Dar l-am crescut așa. N-am știut să-i arăt alt drum. Am trăit așa cum m-am priceput. El a luat asta drept normalitate. E vina mea. Pot, măcar acum, să-ți spun adevărul.
M-am așezat iar la masă. Am băut restul ceaiului.
Nu se va schimba, a zis. Nu-ți spun ce să faci. Dar ai dreptul să știi.
Am terminat ceaiul aproape în liniște. Ea s-a pregătit de plecare, și-a pus paltonul, am ajutat-o la nasturi, căci îi tremurau degetele.
Checul cu nucă a fost foarte bun, mi-a spus în hol.
Mulțumesc.
Simplu, de casă. Cel mai bun chec pe care mi l-ai făcut vreodată.
A plecat. Am rămas în hol, uitându-mă la cuierul cu gecile lui Radu.
***
Următoarele două săptămâni am gătit tot ca de obicei. Inerțial, ca un mecanism de ceas. Am făcut terrină de rață. Am fiert supă cu homar pentru care am străbătut jumătate de oraș. Apoi desert cu tehnică japoneză învățată la un curs din primăvară.
Radu mânca. Critica. Eu ascultam și tăceam.
Dar ceva s-a schimbat înăuntrul meu. Parcă apăruse un geam între mine și ce se întâmpla. Mă vedeam din afară: la aragaz, curăț coajă de lămâie, pun șofran, duc farfuria și aștept. Și aștept reacția. Doar că de acum vedeam ceva în plus: plăcerea lui nu era din mâncare. Era de a spune ceva, de a mă face să mă strâng. E expresia aceea, am început s-o recunosc: preț de o secundă, zâmbet invizibil, ca la un copil care abia așteaptă să tragă de ață.
Îmi aminteam proiectele de design. Cum intram într-un spațiu și vedeam structura dintr-o privire, cum le dezvăluiam clienților dorințele pe care nici nu știau că le au. Cum mă bucuram când la final, oamenii rămâneau tăcuți în prag.
Am avut birou mic, undeva pe strada Batiștei, împărțit cu alți doi designeri. Beam cafea slabă, discutam până noaptea despre culori și materiale.
Radu a zis că nu e serios. Că trebuie să aleg: familia sau alergatul pe șantiere. Că el aduce suficienți bani și nu trebuie să muncesc, că clienții mei sunt dificili și stresul nu merită. Că cineva trebuie să stea acasă.
Am ales familia. Aveam patruzeci și doi de ani. Credeam că o să mai am timp să revin.
Au trecut zece ani.
I-am scris lui Cătălina Vărzaru. Am lucrat cu ea odată, acum are un mic birou de design. Păstrasem legătura, rar, doar urări de sărbători.
Cătă, salut, voiam de mult să te întreb, ne vedem la o cafea?
Mi-a răspuns după o jumătate de oră.
Ana! Bineînțeles, abia aștept să te văd. Poți mâine?
***
Ne-am întâlnit la o cafenea pe Lipscani. Nu se schimbase mult; doar tunsă ceva mai scurt, fire argintii pe la tâmple, care îi veneau foarte bine.
Bine arăți, a zis.
Minți frumos, am replicat.
A râs.
Asta da, ai aer obosit. Dar un fel bun de oboseală.
Am comandat câte o cafea. Nu știam cum să încep.
Cătă, nu ai ceva de lucru? Pentru mine.
M-a privit atent.
Chiar vrei?
Da.
N-ai mai lucrat de zece ani.
Știu, dar nu am uitat. Nu cred că am uitat.
A tăcut, a învârtit ceașca.
Am trei proiecte, unul e casă la Curtea de Argeș, îmi mai trebuie un om. Dar sincer: la început vei fi ca un stagiar, Ana. Nu pentru că nu ești bună, ci pentru că s-au schimbat programele, cerințele, clienții. Te bagi?
Da.
Și cât vrei salariu?
Pentru început… cât ai da pentru un stagiar.
M-a privit din nou. Suficient cât să vadă ceva ce a convins-o.
Vino luni, te bagi.
Am mers luni. Trei săptămâni am venit zilnic la birou de la nouă la șase-șapte. Am reînvățat programe noi, am reîmprospătat memoria. Greșeam, mă enervam, dar puțin câte puțin am simțit că revin, ca atunci când reînveți să înoți corpul își amintește, chiar dacă mintea ezită.
Acasă, am făcut hrișcă.
Prima dată a ieșit firesc, aproape caraghios. Venisem târziu, ruptă de oboseală și voiam doar să mă prăbușesc. Am deschis frigiderul și am privit ingredientele exotice pregătite pentru cine știe ce rețetă. Am închis, am deschis dulapul: hrișcă. Conservă de carne. Puțin unt.
Am fiert hrișca, am amestecat cu carnea la conservă, unt deasupra. Am pus farfuria pe masă. L-am chemat pe Radu.
S-a uitat așa, de parcă îi pusesem un rebus pe farfurie.
Ce e asta?
Hrișcă cu carne.
Văd că e hrișcă. Ești bine?
Sunt obosită. E târziu. Mâine gătesc altceva.
S-a așezat, a luat o lingură. Am așteptat.
A mâncat fără niciun comentariu. Până la capăt.
L-am privit și mă gândeam la ce mi-a zis Tamara: la sat, la trei farfurii, la unt. La momentul când cineva e acasă.
Radu a terminat, s-a ridicat, a plecat. Nu a zis nimic, nici rău, nici de bine.
Și și asta era un răspuns.
***
Discuția a venit peste două săptămâni. Mă întorceam de la lucru, urcam scările, cu gândul la schema cromatică pentru o vilă. Am deschis ușa, m-am descălțat. Din sufragerie se auzea televizorul.
Pe unde ai umblat? m-a întrebat Radu, fără să se întoarcă. E opt seara.
Am fost la muncă.
Cu Vărzaru asta.
Asta e serviciul meu, Radu.
A închis televizorul și m-a privit.
Ana. Noi altfel vorbisem.
În ce sens?
Că n-o să dispari toată ziua. Avem familie, casă. Ce mâncăm? Frigiderul e gol.
Sunt ouă, cartofi, salam. Poți prăji.
Mă privea de parcă vorbeam limba chineză.
Glumești?
Nu. Spuneam doar ce e în frigider.
Dar trufele? Sosurile alea? Ai uitat să mai gătești decent?
Mi-am pus geanta pe scaun. Am despuiat paltonul, l-am agățat.
Radu, vreau să vorbim calm. Poți?
Despre ce?
Despre noi. Despre anii recenți. Despre ce se întâmplă aici.
S-a încordat. Am văzut cum: umerii în față, privirea ciudată.
Ce se întâmplă? Eu lucrez, tu stai acasă.
Nu mai stau acasă. Și nici nu o să mai stau.
Deci așa, ai decis? Fără să mă consulți.
Încerc să discut acum.
S-a ridicat. S-a dus la fereastră, s-a întors.
Ana. Nu te recunosc. Aveam o familie normală. Tu găteai, eu evaluam. Era lumea noastră.
Lumea ta, Radu. Nu a mea.
Sigur. Mama mea ți-a băgat prostii în cap, nu? Știam!
L-am privit. Omul cu care am petrecut 23 de ani. În apartamentul moștenit de el, unde n-am simțit niciodată că locuiesc cu adevărat. Totul era al lui: încăperile, mobila aleasă de mama lui. Niciodată n-am schimbat ceva, deși știam că pot aduce mai multă lumină și spațiu. Eu am fost designer!
Mama ta mi-a spus doar adevărul, am rostit. Atât.
Ce adevăr, Ana? Ce poate ști ea? Bătrână, pune la cale drame.
Că ție îți place mâncarea simplă. Ai stomacul sensibil. Că mereu ai preferat hrișca cu chiftea.
Pauză. Scurtă, dar a fost.
Prostii, a zis el.
Ai mâncat fără niciun comentariu, acum două săptămâni.
Eram flămând!
Radu, am zis, oprește-te o clipă. Te rog.
S-a oprit. Mă privea.
Nu vreau să ne certăm. Vreau să știu: poți trăi altfel? Nu ca în ultimii zece ani?
Ceva i s-a aprins în ochi. O clipă de adevăr, aproape.
Altfel… cum?
Ca doi egali. Amândoi muncim. Mâncarea poate fi simplă sau sofisticată, dar nu e motiv de umilință. Spunem ce avem pe suflet. Fără jocuri.
Tăcere lungă.
Nu te-am umilit, a spus în cele din urmă. Ziceam sincer ce cred. Sunt om cinstit.
Radu.
Ce?
Ești un om cinstit care a prefăcut că nu-i place hrișca, cât eu cheltuiam bani și ore pe trufe.
Tăcere.
N-a fost cinstit, am adăugat. Fără patimă. Constatare.
N-a răspuns. S-a dus în dormitor, a închis ușa liniștit. Nu a trântit-o și asta era, în sine, un semn: să trântești era prea copilăresc.
M-am dus la bucătărie. Am prăjit cartofi. Am mâncat singur, la masa mică din bucătărie. Am rămas cu o cană de ceai, ascultând cum el, din camera cealaltă, se plimba nervos.
***
Lunile următoare au curs ca topirea lentă a gheții. Fără dramă de filme sau lacrimi. Zi de zi, mai renunțam la o parte din rutina veche.
Radu a încercat diverse.
La început, să fie ofensat. Zile întregi a umblat cu fața îi vezi cât e de jignit, așteptând să mă apropii, să împac, să întreb. Eu nu am apropiat. Făceam mâncare simplă: supă, chiftele, cartofi. Făceam curat. Mergeam la muncă. Vineam acasă.
Apoi a încercat cu blândețea. Într-o zi a venit cu flori, lalele rupte din piața de la Universitate. Zisese că i-a fost dor, că n-am mai ieșit împreună demult, dacă nu mergem la restaurant. Am acceptat. Seara a decurs plăcut, el atent, pus pe glume. M-am gândit: poate totuși ceva se schimbă.
Dar a doua zi, când i-am zis c-o să vină prietenii lui la noi, m-a întrebat de ce nu fac ceva special. Fără farmec, obișnuit.
Fac paste și salată, am zis.
Paste?
Da. Paste.
Serios?
Sigur.
I-am văzut fața. Expresia aceea. Acum știam să o decupez din peisaj.
Apoi, certuri adevărate, cu voce ridicată, cu lista a tot ce i-am datorat: apartament, bani, libertate să fac ce-mi place. Toate ca niște investiții pe care nu i le rambursez.
Nu sunt fabrică de emoții, i-am spus atunci. Eu sunt om, Radu. Investițiile în om funcționează altfel.
Nu a înțeles. Sau n-a vrut.
Doamna Tamara mă suna săptămânal. Fără insistență, scurt. Întreba de mine. Spunea țină-te tare sau ești o femeie deşteaptă. O dată a zis:
E supărat pe mine, nu?
Puțin, am răspuns.
Să fie. Dar tu să știi: sunt de partea ta. Prima dată în viață, Ana. N-am fost a nimănui până acum.
Știam că are dreptate.
În decembrie, Cătălina mi-a dat primul proiect al meu: un apartament mic, de familie tânără. Trebuia să fac conceptul și să îl duc la capăt. N-am dormit câteva nopți. Nu pentru că nu știam ce să fac, ci pentru că mă temeam că nu mai știu să o fac bine.
S-a dovedit că știam.
Clienta, femeie de treizeci, a intrat în camera de zi și rămas tăcută în prag. După o jumătate de minut, s-a întors spre mine.
Sunteți magician, a spus.
Parcă uitasem cum se simte asta.
***
În februarie am înțeles că pe mine și Radu nu ne mai adună nimic. Nu pentru că n-aș fi vrut. I-am dat șanse. Am vorbit. Nu stăteam noaptea pe la prieteni, nu sunam avocati, deși pe telefon, tot vedeam articole despre despărțiri și toxicitate. Am încercat să construiesc ceva nou.
El n-a vrut noul.
Voia să mă întorc. Nu la mine, ci la cea care stătea la aragaz și aștepta verdictul. Nu voia soție. Voia oglinda în care să pară important.
Cum știi că ești cu un manipulator? Poate chiar așa: când vezi că tot ce vrea de la tine e să aștepți evaluarea lui. Fără asta, nu e nimeni.
Radu nu era un om rău în sensul clasic. Nu bea, nu mă lovea, aducea banii acasă. Nu avea amante, cât știam. Iubea cum știa. Poate cum l-au învățat acasă.
Dar nu mai puteam rămâne. Nu pentru că doare zilnic, ci pentru că, picătură cu picătură, te stingi. Îți uiți forma. Uiți cine erai.
Am depus actele de divorț în martie.
N-a crezut. Apoi a încercat să mă întoarcă. Apoi s-a supărat. Apoi iar a încercat să negocieze. Doamna Tamara a venit la el să vorbească nu știu ce i-a spus, dar după discuția aia s-a strâns tot în el. S-a închis. S-a răcit.
Apartamentul era al lui. Știam de la început. M-am mutat la prietena mea, Natalia, la sectorul 2, am locuit acolo trei luni, până am găsit chirie. În iunie m-am mutat în apartament mic pe strada Sfinții Voievozi. Două camere, vedere spre o stradă veche, nu atât de elegantă ca Eminescu, dar caldă, autentică.
Am făcut singur renovarea, mică, cosmetică, dar fiecare detaliu l-am ales cu bucurie. Am descoperit că știam exact ce-mi place. De mult.
***
A trecut un an.
E aprilie. Am cincizeci și trei. În fața geamului înfloresc cireșii pitici, habar n-am cum se numesc, dar îi privesc când îmi fac dimineața cafeaua.
Fac cafea simplă, la ibric. Boabe bune, fără mari ritualuri.
Cătălina m-a făcut partener oficial la birou în ianuarie. Avem patru proiecte, iar eu conduc două. Dorm din nou liniștit. Uneori mă trezesc la cinci, cu gândul la vreo coloană de lumină sau la modul în care să împărțim spațiul. Dar sunt gânduri bune. Nu anxietate, doar muncă și pasiune.
Doamna Tamara mă sună o dată pe săptămână. Recent am mers la ea pe Vasile Lupu cu un tort. Am băut ceai, am vorbit ore, despre toate și nimic. Mi-a povestit despre Nicolae, despre anii în care a tăcut. Am ascultat și m-am gândit la cât de mult se mută suferința între generații, până când cineva oprește roata și spune: nu. Destul.
Doamna Tamara n-a putut să oprească pentru ea. Dar a ajutat să opresc eu. Și asta contează.
Radu locuiește în apartament. Rar mai vorbim, uneori pe teme practice. Din auzite, se duce la cursuri culinare. Poate e adevărat. Oamenii se schimbă, uneori abia când n-au pe cine ține în lesă.
Nu mă gândesc la el des. Câteodată, într-un supermarket, văd un borcan cu trufe și stau un pic pe gânduri. Simt un amestec între amărăciune și un zâmbet stingher. Zece ani, nu-i poți șterge cu buretele.
Dar nu stagnez.
Pe Andrei l-am cunoscut în septembrie. A venit ca client, voia să-și refacă apartamentul după moartea soției. Murise de cancer, repede. Casa era veche, cu amintiri, cu pozele ei. A zis: Nu dați pozele jos, doar să fie mai multă lumină, să se poată respira.
Am înțeles perfect.
Are cincizeci și patru. E inginer, face proiectare la poduri. M-am gândit de multe ori: el face poduri, eu spații. Ceva e acolo.
E calm. Nu timid, ci calm. Vorbește firesc, se uită în ochi când te ascultă. Râde liniștit când e motiv. Nu încearcă să pară altcineva.
La a doua ședință de proiect m-a invitat la cafea.
Am mers. Pe urmă la o plimbare. Iarăși cafea. Apoi, într-o zi, la film. Era un francez, simpatic, și Andrei a râs, simplu, fără să epateze. Mi-am dat seama că uitasem cât e de plăcut să ai în preajmă un om viu.
De câteva luni ne vedem. Fără grabă. Știm amândoi cât nu are rost să ne grăbim.
Vine la mine vinerea.
***
E vineri azi.
Am ajuns acasă la șase, am despachetat punga de la supermarket. Am cumpărat pulpe de pui, cartofi, ceapă, morcov, mărar. Smântână.
Din pulpe, cu legume, iese o mâncare bună la cuptor. Nu-i chiar plăcintă, îi mai mult o tavă cu cartofi, carne, ceapă, morcov, smântână. La final, mărar.
Asta fac când vreau să gătesc ceva de casă. Nimic sofisticat.
Cât stătea la cuptor, mă schimbam și simțeam mirosul care cuprindea apartamentul. Ceapă, unt, carne, un pic de usturoi. Mirosul copilăriei la bunica. Nu-l pomenisem de douăzeci de ani.
La șapte a sunat interfonul.
Am deschis. Andrei a intrat, cu o plasă la mână. Deasupra, o sticlă de vin.
Bună, a zis.
Bună. Ce miroase așa?
A tras aer pe nas.
Ceva bun. Cartofi?
Tavă la cuptor. Mai rezistă o oră.
Perfect, a zis simplu. Și-a dat jos geaca. Am adus vin. Și încă ceva.
A scos o cutie mică de bomboane de ciocolată, cu ambalaj simplu. Nu scumpe, ci ciocolată cu alune, clasică, din magazinele de la colț.
Știu că îți place cu alune, a zis.
Am luat cutia.
De unde știi?
Ai spus în septembrie, cred, când am trecut pe lângă o cofetărie.
Stăteam cu acea cutie banală și simțeam ceva greu de pus în cuvinte.
Ții minte din astea, am zis.
Încerc, a răspuns el. Simplu, fără emfază.
Ne-am dus în bucătărie, eu am verificat tava, el a deschis vinul și a turnat în pahare. S-a așezat la masă.
Cum merge proiectul? Cel de la Universitate?
Client complicat, am recunoscut. Vrea totul imediat și să fie ieftin.
Se întâmplă.
Așa e. Dar va ieși ceva frumos. Tavanul e uriaș, păcat să nu profit.
A dat din cap, mă privea cum mă mișc printre tigăi.
Ana, a spus el.
Da?
Ești fericită? Chiar acum. Nu în general, ci acum.
L-am privit. Era serios, fără zâmbet forțat.
Chiar acum… da, am zis eu, simțind în mine răspunsul. Chiar acum sunt.
Bine, a zis. Atât.
Tava a fost gata. Am scos-o, am lăsat-o cinci minute, am pus mărar. Masa simplă, fără lumânări, doar cu abajur.
Andrei s-a uitat la mâncare.
E frumoasă, a zis.
E doar cartof cu pui.
Miroase frumos, arată bine. Chiar nu știi să faci ceva urât?
Am râs.
Nu am verificat.
Am mâncat. Și-a pus supliment, cu un simplu gest. Am adăugat. Am discutat despre de toate: despre podurile lui, despre fiică-sa din Iași. Despre cum vreau în vara asta să văd altceva, să respir alt aer. El a zis că nu s-ar supăra să mergem în Bucovina, acolo e liniște.
Pe urmă, ceai și ciocolată din cutia banală.
Afară Bucureștiul pulsa de viață, cu asfalt umed, cu pomi cu flori albe care se legănau ușor în vânt.
M-am gândit: asta-i tot. Nu e sărbătoare. Nu e eveniment. Doar seară. Doar un om viu alături. O mâncare cu miros de copilărie. Și niciun moment n-am stat să aștept verdictul.
Câteodată gândesc la anii aceia. La trufe și la bisk-ul de homar. La tigăi cu sosuri problematice. Cât de mult am luptat doar ca să aud: cam gras. Mi-e milă. De timp, de mine, cea care n-a priceput multă vreme. Dar mila e un lux pe care nu mi-l mai permit.
Stima de sine la femeie am citit undeva expresia asta. Ca și cum stima ar fi ceva ce ai sau n-ai, ca înălțimea. Nu. Se construiește. Uneori se prăbușește. Și uneori se reconstruiește la cincizeci și doi de ani, într-o bucătărie necunoscută, la biroul Cătălinei, când ești stângaci cu tehnica nouă, dar nu fugi. Rămâi. Și începi să vezi din nou spațiile.
Limitele personale, încă un cuvânt la modă. Nu-l agreez, dar înțeleg ce stă în spatele lui. E doar cunoașterea de sine: unde ești tu, unde începe altul. Nu e zid. E delimitare: uite eu, uite ce-i al meu.
Rețeta pentru fericire chiar e simplă. Fă ce știi. Stai lângă cine te vede. Gătește ce iubești. Nu aștepta verdict.
La ce te gândești? m-a întrebat Andrei.
L-am privit. Fața lui calmă, cana de ceai în mână.
La tavă, am zis.
A râs.
Un subiect bun.
Cel mai bun, am zis. Îți mai pun ceai?
Da, mulțumesc.
M-am ridicat, am turnat. M-am uitat pe geam la pomii albi.
Andrei.
Da?
Tu nu o să-mi spui niciodată că am pus prea multă sare, nu?
A ridicat ochii spre mine.
Nu ai pus, a zis serios. Chiar a fost bun.
Dar dacă, altădată?
A stat o clipă pe gânduri.
O să zic: data viitoare mai puțină sare, și tot o să mănânc tot.
Am dat din cap.
Bun răspuns.
Încerc, a zâmbit el. Și-a luat ultima bomboană. Pot să o iau?
Ia-o, am zis.
Afară, ramurile albe se legănau ușor, iar Bucureștiul forfotea, fără să-i pese de farfuriile nimănui, de sosuri sau trufe, de hrișcă sau de anii pierduți și regăsiți. Orașul trăia. Și eu trăiam. Ceaiul era cald, în bucătăria mică se simțea încă miros de cuptor și pe pervaz stătea o plantă verde, cumpărată zilele trecute pentru culoarea frunzelor.
Pur și simplu mi-a plăcut culoarea.
Așa trăiesc acum.
