JURNALUL UNUI VÂNZĂTOR DIN CHIȘINĂU
Nu puteam să nu observ acel motan. Pur și simplu, pentru că fura din prăvălia mea mică de la marginea orasului Chișinău. Și făcea asta într-un mod atât de amuzant, că era imposibil să te superi pe el. Ba dimpotrivă.
De fapt, ajunsesem să aștept cu nerăbdare fiecare început de operațiune, iar mereu filmam momentul cu telefonul. Seara, îi arătam soției, și râdeam amândoi până la lacrimi. Ce să mai, era un spectacol.
Pisoiul stătea mereu minute bune la ușa larg deschisă, părând că doar se odihnește acolo, nu că ar vrea să facă vreo trăsnaie. Trăgea cu coada ochiului să vadă dacă e vreo mișcare, dacă e cineva în apropiere. Eu mă ascundeam după vitrina frigorifică mare, și de acolo filmam scena.
Apoi intra pisoiul tiptil-tiptil, mergea direct la tejgheaua cu mezeluri, unde, pe raftul de jos, lăsam special câțiva crenvurști și cârnăciori. Apuca repede unul și fugea cu el afară, dar foamea nu-i dădea voie să meargă prea departe. La vreo câțiva metri de magazin, se oprea și începea să mănânce.
Ieșeam afară și îl întrebam, nici prea aproape, nici prea departe:
Gustos, coane?
Motanul ridica privirea spre mine și răspundea cu un mieunat hotărât.
Ei, Doamne-ajută!
Îi ziceam zâmbind.
Mai vino pe la noi!
Poate vă întrebați de ce țineam la vedere atâta carne, fără frigider, aranjată aparte. Eh, e simplu. Adevarul e că am o inimă prea blândă. Motanul a apărut într-o zi slab, ciufulit și flămând, dar nu a vrut nici în ruptul capului să se apropie de mine sau să ia mâncare din mâna mea. Atunci mi-a venit ideea să-l las să fure.
Primele zile am pus crenvurști aproape de ieșire. L-am poreclit Ardeal, nu știu de unde mi-a venit acest nume, dar așa-l strigam. Asta ca motanul să simtă că muncește pentru hrană și că e pe propriile-i puteri. A prins repede schema, iar eu am început să pun mezelurile tot mai înăuntru, până ce am ajuns să amenajez pe raftul cel mai de jos un mic bufet suedez direct pe podea.
Cu vremea, Ardeal intră și ieșea fără vreo teamă, dar tot procesul era farmecul: furtul îi dădea un gust aparte. Între timp, am pus un bol cu apă lângă magazin, o farfurie mare cu mâncare specială de pisici și o cutie din plastic cu nisip la umbră. În apropiere am montat chiar și o căsuță mică din lemn, cu o păturică moale pe fund.
Ardeal rămânea tot suspicios, nu se lăsa mângâiat, dar mă ținea de vorbă, de la distanță. După ce prindea bucata furată, eu ieșeam și schimbam două-trei replici cu el. El mesteca liniștit și mai ronțăia la un fir de discuție.
În ultimele săptămâni însă, ceva îmi dădea de gândit. Ardeal acum era dolofan, blana îi strălucea, și cu toate astea, tot fura de două ori pe zi aceiași cârnăciori și o țâșnea dincolo de colț. Am încercat să văd unde se duce, dar niciodataa nu-l prindeam din urmă.
M-am hotărât atunci la o soluție mai… tehnologică: am cumpărat o cameră video mică, care transmitea direct în calculatorul din birou. Și într-o seară, misterul s-a dezlegat.
De sub o fereastră de la subsolul blocului vecin a apărut un pisoi roșcat, firav, care a dat iute buzna la crenvurștii aduși de Ardeal și a început să-i mănânce cu nesaț.
De mâine, să-i aduci acasă! ai auzit? Să-l aduci acasă! striga soția spre mine cu ochii în lacrimi, dar…
Era imposibil. Ardeal deja dormea în mijlocul magazinului, dar piticul roșcat dispărea dacă încercai să te apropii.
Trecuseră câteva zile în care mă uitam pe camera video și vedeam cum pisoiul roșcat venea să bea apă din bolul de lângă magazin sau dormea în căsuța de lemn, dar dacă încercai să te apropii, țuști! dispărea ca o cometă de foc.
Totul s-a schimbat într-o zi când am auzit un mieunat neobișnuit la intrare. Nu era niciun client. Am ieșit de după tejghea și l-am văzut pisoiul roșcat stătea în prag și striga cât îl ținea gura.
Ce ai, mă puișor?
Pisoiul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a condus după magazin. Acolo l-am găsit pe Ardeal întins pe o parte, gemând. O câine îl mușcase rău de piciorul din spate. Motanul abia reușise să scape.
Puiul s-a lipit de Ardeal și a mieunat din nou. Am zis doar:
Sărmane, Doamne!
Mi-am scos geaca și l-am înfășurat pe Ardeal, l-am luat în brațe, iar pe micuțul roșcat l-am pus în buzunarul hainei.
Pe drum, am închis magazinul, am urcat în Dacia mea veche și am mers direct la veterinar. Cinci ore am stat acolo până ce doctorul a spălat și a cusut rana motanului.
În timpul ăsta m-am împrietenit cu pisoiul și i-am pus numele Lică. Era zburdalnic și tare sociabil.
Seara am închis din nou magazinul și i-am dus acasă pe Ardeal, încă amețit de la anestezie, și pe Lică. Femeia era fericită. Și ce fac femeile când sunt fericite? Exact: sună toate prietenele, povestesc, dezbat, cer păreri.
Când a terminat, eu, Ardeal și Lică dormeam lățit pe pat.
Ei, uite la ei, făcu femeia cu glas jucăuș. Da eu unde să mai dorm?
Dar Lică s-a ridicat, i-a făcut loc și s-a lipit de ea, frământând-o cu lăbuțele mici.
Așa și-au găsit amândoi o familie. Acum Ardeal și Lică sunt doi motani mari și domni, de nu-i mai cunoști pe lângă cei de pe stradă. Uneori, din rutină, Ardeal îl spală pe Lică, iar Lică stă cuminte.
Dincolo de stradă, lângă magazinul de încălțăminte, trăiește o pisică mică și cenușie, iar vânzătoarea de acolo vine mereu la mine să-i cumpere bobițe. Cine știe, poate și pe ea o va adopta cineva într-o zi. Poate, cândva, nu vor mai rămâne pisici pe străzi și va trebui să stai la coadă și să faci cursuri ca să adopți una.
Ce credeți, ar fi posibil așa ceva?
Astăzi am învățat că și cel mai mic gest poate schimba vieți. Mila și răbdarea fac minuni, nu doar pentru animale, ci și pentru oameni. Și uneori, nu noi salvăm pisicile, ci ele ne aduc liniște acasă.
