HOȚUL DE CÂRNAȚI
Nu aveam cum să nu remarc pisoiul acela. Pur și simplu pentru că fura din micul meu magazin alimentar de la marginea Chișinăului. Și o făcea într-un mod atât de haios, încât nu puteai nici să te superi, ba chiar din contră.
Așteptam mereu cu nerăbdare să înceapă spectacolul și filmam tot cu telefonul, ca seara să-i arăt soției mele filmulețul și să râdem împreună. Deci, să vă povestesc.
Motanul stătea minute în șir în pragul ușii deschise, prefăcându-se că doar se odihnește acolo, fără niciun gând necurat. Privea cu grijă în jur şi se asigura că nu-l vede nimeni. Eu mă ascundeam după frigiderul cel mare şi filmam scena.
Intră tiptil, cu pași ușori, se ducea direct la tejgheaua pe care puneam cârnăciori și salamuri. La fața locului își grăbea pașii, se ridica, apuca un cârnăcior sau o crenvurștă și țuști! Ieșea ca o vijelie, dar…
Foamea nu-i dădea pace, așa că la doar câțiva pași de magazin se oprea și începea să mănânce. Ieșeam afară, dar nu mă apropiam.
E bună? îl întrebam.
El ridica capul, mă privea cu ochii mari și miauna aprobator.
Slavă Domnului, răspundeam eu. Să vii și mâine, să nu te pierzi…
Probabil vă întrebați: ce tot caută cârnații pe tejghea, la vedere, și nu în frigider? Și, culmea, puși câte unul, separat… Să vă spun de ce.
Aveam inimă de om. Mă înduioșase tare motanul când l-am văzut prima dată: slab, costeliv, jerpelit. Însă nu voia nici în ruptul capului să primească mâncare direct din mâna mea sau să se apropie. Am găsit atunci o cale de mijloc.
La început am pus crenvurștii chiar la ușă, să încerce să fure singur, să câștige el hrana. L-am numit Bălăior, că așa mi s-a părut potrivit unui hoț de cârnați.
Și așa a funcționat. Cu timpul, am mutat cârnații tot mai departe, până au ajuns pe raftul cel mai de jos al tejghelei, special amenajat, lângă pardoseală punct fix de hrănit pisoiul.
Bălăior putea oricând să intre, să ia ce-și dorea și să plece, dar pentru el fericirea era procesul în sine. Ce-i furat are alt gust…
Mai apoi, am pus lângă magazin un castron cu apă, unul mare cu pufuleți și boabe pentru pisici și o cutie cu nisip. Lângă, am instalat și o căsuță mică, cu o pătură moale înăuntru. Totuși, Bălăior era încă şovăielnic, nu mă lăsa să-l ating, dar ne plăcea să conversăm afară, după fiecare felie furată.
Îmi răspundea din când în când, uitându-se la mine printre înghițituri. Doar o chestie mă pusese pe gânduri în ultimele săptămâni.
Se vedea clar că Bălăior prinsese burtică, stătea mai bine la blană, n-avea motiv să mai fure cârnați. Dar tot venea de două ori pe zi, să prindă câte unul sau doi şi dispărea după colț.
Am încercat să văd unde se duce, dar mereu îmi scăpa printre degete. Am cumpărat o cameră mică de supraveghere, să văd ce face. Ce am descoperit m-a uimit: după un geam de pivniță, la casa de după colț, sărea un pui mic, roșcat, care se repezea la cârnăciorul adus de Bălăior, flămând ca focul.
De mâine! Ai înțeles? De mâine să-i aduci acasă la noi! m-a amenințat soția, ștergându-și ochii. Doar că asta s-a dovedit imposibil.
Chiar dacă Bălăior dormea deja, stăpân pe tufișuri, chiar în magazin, pisoiul roșcat era de negăsit, sperios și rapid ca vântul.
Zilele treceau. Din camera de supraveghere vedeam cum pisoiul venea să bea apă din castron sau dormea în căsuța de afară, dar să mă apropii era imposibil: își ridica coada și gonea ca o săgeată.
Totul s-a schimbat însă într-o zi când am auzit un mieunat plângăreț, ascuțit, de la intrarea în magazin. Nu erau clienți, m-am uitat și… pe prag stătea pisoiul roșcat, țipând din răsputeri.
Ce-i cu tine, puiule? am întrebat mirat.
Pisoiul a alergat spre mine, m-a privit în ochi și m-a condus după colț. Acolo, pe jos, zăcea Bălăior, gemând o mușcătură de câine îl lovise rău la laba dreaptă din spate. Se zbătuse să scape, rana era adâncă.
Micul roșcovan s-a lipit cu capul de burta lui Bălăior și a început să plângă iar.
Vai, Dumnezeule, am exclamat.
Mi-am dat jos geaca, l-am luat pe Bălăior, m-am aplecat şi am pus pisoiul roșcat în buzunarul hainei. Am tras ușa la magazin și am pornit spre veterinar.
Cinci ore am așteptat la cabinet, cât medicul a curățat rana și a cusut laba lui Bălăior. În timpul acesta, am apucat să mă împrietenesc cu Roșcatu așa l-am numit pe micuț, jucăuș și tare vorbăreț.
Seara am închis magazinul, i-am luat pe amândoi acasă: pe Bălăior, încă buimac de la anestezie, și pe Roșcatu, care torcea în brațele mele. Soția era în culmea fericirii. Și ce face o soție bucuroasă? Exact, își sună toate prietenele să le povestească, cu multe detalii și sfaturi.
După ce și-a terminat apelurile, eu, Bălăior și Roșcatu dormeam lungiți pe pat.
Minunat! a zis soția. Dar mie unde să mă culc?
Roșcatu s-a dat binișor la o parte, apoi s-a lipit de ea și a început să o frământe cu lăbuțele lui mici.
Așa și-au găsit casa lor. Acum doi motani mari și leneși nu mai seamănă deloc cu vagabonzii de pe vremuri. Câteodată, Bălăior îl mai linge pe Roșcatu, din obișnuință. Și Roșcatu nu se supără, ba chiar îi place.
Dincolo de stradă, lângă magazinul de încălțăminte, s-a cuibărit o pisică mică, cenușie. Vânzătoarea de acolo vine mereu la mine să-i cumpere mâncare.
Cine știe, poate într-o zi o va lua acasă.
Și dacă, vreodată, toți pisoii vor fi adoptați și motanii vor ajunge la mare căutare, ca pe listă, după cursuri serioase și rând lung?
Ce ziceți, s-ar putea să se întâmple?
Dorin Rusu
Fotografie din internetAșa s-a întâmplat că, de fiecare dată când clienții intră la magazinul nostru, în prag își fac apariția Bălăior și Roșcatu, privind ca niște paznici somnoroși și curioși de fiecare om. Unii râd, alții întreabă povestea lor, iar eu am ajuns să mă simt nu doar vânzător, ci și povestitor oficial. Și de fiecare dată când văd un motan necunoscut pe stradă, nu pot să nu-i las, din greșeală, un cârnăcior pe tejghea.
Acum, magazinul meu nu e doar loc de cumpărat salam și pâine, ci și o casă mică, cu inima mare, unde hoții de cârnați devin eroi, iar fiecare pisoi are o șansă la familie. Și cine știe ce minuni într-o zi încă ne mai așteaptă… poate chiar și un hoț de pufuleți, cu ochii verzi și blana zburlită.
Din ziua aceea, pe ușa de la intrare, am pus un bilet mic: Nu supărați motanii sunt paznicii fericirii noastre. Iar seara, când închid magazinul, aud cum torc amândoi la ușă, mulțumiți. Asta, pentru mine, e cel mai frumos câștig.
