JURNALUL UNUI NEGUSTOR: HOȚUL DE PARIZER
Nu aveam cum să nu-l observ pe motanul acela. Pur și simplu pentru că fura din micul meu magazin alimentar din mahala. Dar o făcea într-un mod atât de simpatic, că era de-a dreptul imposibil să te superi pe el. Ba din contră.
Ajunsesem să aștept cu nerăbdare începutul spectacolului și, de fiecare dată, îl filmam cu telefonul. Seara, îi arătam nevestei și râdeam împreună. Așa că povestea e așa:
Pisoiul stătea mult în fața ușii deschise, de parcă doar poposise să se odihnească, deloc interesat de mâncare. Se uita stânga-dreapta, să nu fie nimeni prin preajmă. Eu mă pituleam după frigiderul mare, de unde urmăream toată scena.
Cu pași tiptil, intră și merge direct spre raftul cu parizer și cârnați. Când ajunge acolo, se grăbește, apucă o felie de parizer sau un crenvurst, și fuge, dar…
Foamea nu îl lăsa să se depărteze departe, așa că la doi metri de magazin se oprea și se apuca de mâncat.
Ieșeam la ușă și, fără să mă apropii, întrebam:
E bun?
Motanul ridica capul și mieuna afirmativ.
Atunci, slavă Domnului! îi răspundeam eu. Mai vino pe la noi!
Vă mirați, probabil: Cum așa? Parizerul și crenvurștii, pe tejghea, nu în frigider, ba chiar și separat, pe porții? Ei bine, explicația e simplă.
Aveam suflet bun. Am decis să-l hrănesc așa, pentru că venise prima dată la magazin slab și chinuit, dar…
Nu accepta sub nicio formă să se apropie de om sau să primească mâncare direct din mâna mea. Așa m-am gândit la metoda asta. La început, am pus parizer chiar lângă ușă, să poată el, motanul, pe care l-am botezat Miron, să-și câștige singur hrana cinstiți sau nu, măcar să aibă satisfacția jafului.
Și a funcționat. Cu timpul, tot împingeam feliile mai departe, până la raftul cu produse diverse. Pe polița de jos, la nivelul podelei, am pus mereu porția lui un mic bufet improvizat.
Miron ajunsese să intre liniștit, să ia ce vrea și să plece, dar, doamnelor și domnilor, e ceva special în proces. Ce e furat pare a fi mult mai gustos.
Am instalat și un bol mare cu apă, una cu hrană specială din cea mai bună și o ladă de plastic cu nisip. Chiar lângă magazin, am pus o cușcă mică de câine, cu pătură moale înăuntru.
Miron tot nu se dădea prins ușor. Nu îi plăcea să fie mângâiat, dar adora discuțiile. Când ieșeam după el și începeam să-i vorbesc, se oprea din mâncat, mă privea și miauna ca și cum mi-ar răspunde.
O singură întrebare nu-mi dădea pace în ultima vreme: Miron între timp s-a împlinit, s-a făcut frumos, nu mai părea să flămânzească, dar tot zilnic, de două ori, fura câte ceva și fugea după colț cu pradă cu tot.
De atâtea ori am încercat să văd unde duce prada, dar era mai iute decât mine, așa că am cumpărat o cameră mică, cu unghi larg, care transmitea imaginile pe calculatorul din birou. Și așa, într-o zi, am aflat secretul lui Miron.
Dintr-o ferestruică de beci, după colț, a țâșnit un bobiță portocaliu, care, dârdâind, s-a repezit la parizerul adus de Miron.
Mâine te rog, auzi? Să-i aduci și lui acasă, adu-i! striga seara nevasta mea, cu lacrimi pe obraji.
Dar nu era lucru ușor. Să-l prind pe Miron n-ar fi fost greu, mai ales că adormea chiar pe covorul din mijlocul magazinului, dar pe bobiță era imposibil să-l dibui.
Treceau zile, și pe cameră vedeam cum pisoiul portocaliu vine să bea apă sau să tragă un pui de somn în cușcă, dar, la cea mai mică apropiere, țuști! Dispărea ca o rachetă roșiatică.
Totul s-a schimbat într-o zi când m-a atras un sunet ciudat, venit dinspre ușa magazinului. Nu erau clienți. Am ieșit din spatele tejghelei și am mers spre zgomot.
Pe prag stătea pisoiul portocaliu, mieunând cât îl ținea gura.
Ce e, măi mititelule? am întrebat curios.
A venit la mine, s-a uitat drept în ochii mei și a luat-o spre ieșire, semn să-l urmez. În spatele blocului, Miron zăcea pe o parte, lătratul unui câine îl lăsase cu rana adâncă la un picior din spate. Reușise să scape, dar sângera.
Pisoiul s-a cuibărit lângă Miron și a mieunat iar.
Of, Doamne! am zis eu.
Mi-am dat haina jos, am pus în ea pe Miron care gemea, am luat și bobițul portocaliu (care nu s-a opus deloc) și l-am așezat în buzunarul hainei.
Am tras repede obloanele la magazin și am pornit cu mașina spre veterinar.
Cinci ore am stat la cabinet, cât i-a cusut rana lui Miron. Timp în care m-am împrietenit cu băța portocaliu, pe care l-am botezat Focșor, pentru că era jucăuș și neastâmpărat.
Seara, am închis magazinul și i-am dus acasă pe Miron, încă amețit, și pe Focșor.
Nevasta era în culmea fericirii. Și ce face o femeie fericită? Corect: dă telefoane la toate prietenele, să povestească, să ceară și să dea sfaturi.
Când a terminat, eu, Miron și Focșor dormeam toți lățită pe pat.
Dar eu unde mai încap? a chicotit soția.
Dar Focșor s-a tras îndată spre margine, s-a cuibărit lângă ea și a început s-o împungă cu lăbuțele.
Așa și-au găsit casa lor. Azi, cei doi motani nu mai seamănă deloc cu niște vagabonzi, ci stau ca niște domni burduhănoși.
Din când în când, Miron îl spală pe Focșor pe cap, iar cel mic nu se supără. Ba dimpotrivă.
Iar vizavi, peste drum la magazinul de încălțăminte, s-a cuibărit o pisicuță cenușie. Vânzătoarea vine mereu la mine după mâncare pentru ea. Cine știe, poate într-o zi, o va lua acasă?
Poate că va veni o vreme când vor dispărea pisicile de pe străzi, iar ca să ai una, va trebui să stai la rând și să treci pe la comisie. Ce ziceți, o fi posibil?
Astăzi am învățat că uneori dragostea și răbdarea sunt cele mai bune moduri de a schimba o viață, chiar și a unui simplu motan.
Ionel Bălan Foto de pe net.
