HOȚUL DE CAȘCAVAL
Nu puteai să nu-l remarci pe motanul acela. Mai ales pentru că fura din micul meu magazin alimentar de la marginea Chișinăului. Și făcea asta într-un fel atât de haios, încât nu puteai să te superi, dimpotrivă.
Eu, stăpânul, așteptam mereu cu nerăbdare începerea “operațiunii” și filmam tot cu telefonul. Seara îi arătam nevestei filmulețele, și râdeam amândoi de nu mai puteam. Așa decurgea zi de zi.
Motanul, o zgâtie alb-negru pe care o botezasem Tomiță, stătea mult în fața ușii deschise și se prefăcea că doar poposise să se odihnească, în niciun caz nu avea alte planuri. Mai arunca câte o privire să se asigure că nu-l vede nimeni. Eu mă ascundeam mereu după un frigider mare, cu camera pregătită.
Tomiță intra cu mare grijă, țintind către raftul unde țineam cabanoșii și crenvurștii. Se repezea, apuca rapid o bucată de cașcaval sau de salam, apoi o zbughea afară, dar…
Foamea îl oprea la doi pași de magazin. Acolo trântea prada jos și începea s-o ronțăie, plin de mulțumire.
Eu ieșeam pe prag și îl întrebam fără să mă apropii:
Gustos, măi Tomiță?
Motanul ridica capul, mieuna încântat.
Apoi să-ți fie de bine!
răspundeam eu zâmbind.
Să vii și mâine!
Vă întrebați poate: Cum așa? De ce erau cabanoșii și cașcavalul ținute la îndemână, pe raftul cel mai de jos, ba chiar despicate în bucăți mici, numai bune de furat? Răspunsul era simplu.
Aveam inima prea bună ca să las biata creatură flămândă. Motanul apăruse la magazin slab, vai de el. Oricât am încercat să îl apropii, refuza să se lase atins sau să primească mâncare direct din mâinile mele. Atunci mi-a venit o idee: am pus la început crenvurștii aproape de ușă, ca Tomiță așa l-am numit să-și procure cinstit hrana, muncind pentru fiecare bucată furată.
Și așa a început prietenia noastră. Cu timpul, am mutat tot mai în spate bunătățile, până la raftul cu gustări, unde am “amenajat”, la nivelul podelei, un punct de servire rezervat motanului.
Tomiță, între timp, s-a obișnuit. Poate intra oricând și lua ce-i place, apoi pleca mulțumit afară. Dar… aici era farmecul: procesul de furat mâncarea era, se pare, pentru el, gustul cel mai dulce.
Mai târziu am pus lângă magazin și un bol mare cu apă proaspătă, o tavă cu hrană pentru pisici și o cutie de plastic cu nisip. Lângă acestea, am așezat și o cușcă mică de câine cu o pătură moale, să aibă adăpost la nevoie.
Chiar dacă era mai sociabil, Tomiță nu se lăsa prins în brațe. Însă îi plăcea să stea la taclale. Mă apropiam de el după fiecare “furt și stăteam de vorbă. De multe ori, motanul între două înghițituri, mă asculta și răspundea cu mieunat scurt.
Numai că un gând nu-mi dădea pace. De ceva vreme, Tomiță era zdravăn, frumos, hrănit cum trebuie, nu mai avea nevoie să fure, și totuși… De două-trei ori pe zi, sărea pe raft, apuca două bucăți de salam și o rupea la fugă cu ele după colț.
Am încercat mult timp să-l urmăresc, dar dispare mereu repede și nu puteam să aflu unde duce bunătățile. În cele din urmă am cumpărat o cameră mică de supraveghere, care transmitea direct pe laptop acțiunea din jurul magazinului.
Și într-o dimineață am aflat secretul lui Tomiță. Dintr-un beci dărăpănat de peste drum a sărit un pisoiaș roșcat, care a dat năvală asupra cârnatului lăsat de Tomiță și a început să mănânce lacom.
Mâine, ai auzit? Să-i aduci și acasă! a strigat nevasta către mine, cu lacrimi în ochi, după ce a văzut filmarea.
Dar nu era deloc ușor. Acum Tomiță dormea chiar în magazin, îl puteam prinde oricând. Dar pisoiașul era altă poveste.
Zilele au trecut și din camera video vedeam cum micuțul roșcat venea să bea apă din bolul lui Tomiță sau dormea în cușca mică, dar la cea mai mică apropiere a cuiva, fugea ca o torpilă cu coada în sus.
Totul s-a schimbat într-o zi. Am auzit un zgomot ciudat la intrare. Nu era nimeni în magazin. Am ieșit de după tejghea să văd. Pe prag stătea pisoiașul roșcat, plângând de mama focului.
Ce-i cu tine, mititelule?
am întrebat uimit.
Pisoiașul a sărit la mine, s-a uitat în ochii mei, și a fugit încolțit după casa de lângă. Am pornit după el, fără să mă gândesc prea mult. După colț, Tomiță stătea întins și gemea; îl mușcase o câine de piciorul drept din spate. Se zbătuse, scăpase, dar rana era urâtă.
Pisoiașul s-a lipit cu boticul de Tomiță și a început iar să miaune.
Of, Doamne, am zis eu.
Mi-am dat haina jos, l-am ridicat pe Tomiță cu grijă în ea, iar pisoiașul, fără să opună rezistență, l-am vârât în buzunarul hainei.
Am încuiat magazinul, am urcat repede cu ei în mașină și am mers la veterinar.
Cinci ceasuri am stat acolo până când i s-a cusut rana lui Tomiță și s-a terminat tratamentul. Între timp, am făcut cunoștință bine cu pisoiașul pe care l-am botezat Fulg de Foc, căci era jucăuș și prietenos.
Seara, am închis magazinul și i-am dus pe amândoi acasă Tomiță abia se trezise din anestezie, iar Fulg de Foc era deja parte din familie.
Nevasta a fost fericită. Și ce face o femeie fericită în Moldova? Corect
Sună toate rudele, vecinele și prietenele. E un proces lung, plin de sfaturi și povești.
Când s-a terminat cu telefoanele, noi eu, Tomiță și Fulg de Foc dormeam întinși peste tot pe pat.
Frumos! a zis ea cu zâmbetul pe buze.
Dar mie unde mi-e locul?
Fulg de Foc s-a tras aproape de ea și a început s-o frământe cu lăbuțele, lipindu-se de ea.
Așa au găsit amândoi acasă. Azi Tomiță și Fulg de Foc au devenit motani mari, nici nu mai aduc a salbatici de mahala.
Din când în când, Tomiță îl spală duios pe Fulg de Foc, iar acesta nu are nimic împotrivă, ba chiar toarce de mulțumire.
Iar vizavi, peste drum, la magazinul de pantofi a apărut o pisicuță cenușie, pe care vânzătoarea o răsfață cu mâncare cumpărată de la mine.
Oare va lua-o și ea acasă? Poate, cândva.
Poate, într-o zi, or să-i ia pe toți acasă, iar pisicile vor deveni așa de rare, încât vor fi înscrise pe liste de așteptare, poate chiar cu cursuri pentru viitori proprietari.
Voi ce ziceți? Se poate întâmpla așa ceva?
