JURNALUL UNUI BACAN
Nu puteam să nu-i observ pe motanul acela. Asta pentru că venea mereu la magazinul meu alimentar micuț din centrul Chișinăului și făcea același lucru: fura salam cu atâta şiretenie, că nici nu puteai să te superi. Ba din contră, abia așteptam momentul. Îmi scoteam telefonul din buzunar și filmam toată scena, ca să am cu ce o distra pe sotia mea, Anca, seara acasă. Râdeam amândoi, de fiecare dată.
Motanul i-am pus numele Neluțu stătea mult timp la ușa deschisă, prefăcându-se că s-a oprit doar pentru un pic de odihnă în răcoarea dimineții. Se asigura că nu e nimeni în preajmă, iar eu mă ascundeam strategic după frigiderul mare. Pas cu pas, intra, cu ochii la raftul cu mezeluri. Când vedea momentul potrivit, se repezea, prindea o felie de parizer sau o crenvurștă și fugea afară, dar nu atât de departe încât să-şi lase prada. De obicei, se așeza la vreo doi metri de intrare şi începea să mănânce cu poftă.
Ieșeam afară și-l întrebam, fără să mă apropii prea mult:
E bun, măi?
Ridica privirea şi mieuna scurt, în semn de aprobare.
Atunci să fii sănătos! Hai, mai vino pe la noi, vorbim!
Anca râdea mereu când punea mâna pe filmarea cu Neluțu.
Probabil vă întrebați de ce găsiți la mine crenvurşti şi parizer, nu în vitrină, ci lăsate câteva pe raftul de jos, la îndemâna oricui, chiar și a unui motan. Motivul este unul simplu: am suflet milos. Neluțu a venit la noi piele și os, zdrobit de foame, dar orice încercare de a-i întinde ceva direct era sortită eșecului. Nu se apropia, oricât am încercat. Aşa că am început să îi las din ce în ce mai departe bucățile, să le poată fura singur, cum îi era lui felul, cu demnitate. Treptat, am ajuns să-i organizez cantina pe raftul de jos numai pentru el.
Cu timpul, a început să aibă aproape domiciliu la magazinul meu. Îi pusesem și un bol cu apă, o farfurie mare cu cel mai bun hrană pentru pisici şi, lângă ușă, o cutie cu nisip. Acolo, aproape de raftul cu paste, îi făcusem o culcuş în căsuța veche pentru câini, cu o păturică moale.
Nu stătea la mângâiat, dar cu mine vorbea. Îi mai ziceam una-alta, iar el mai lăsa din festinul lui și mă asculta atent, apoi răspundea cu câte o mieunătură gravă.
Totuși, în ultima vreme, mă frământa un gând: de ce Neluțu continua să fure câte două crenvurşti pe zi, câtă vreme nu mai părea să ducă lipsa? Devenise rotofei, iar blana-i strălucea. I-am urmărit de câteva ori, dar dispărea după colt înainte să pot vedea unde merge.
Pus pe investigații, am cumpărat o mică cameră de supraveghere, legată la calculatorul meu din biroul magazinului. Într-o seară, am aflat secretul lui Neluțu: dintr-o pivniță de lângă noi, a ieșit un pisoiaș roșcovan, subțirel și tremurând, care s-a repezit la bucata de crenvurștă adusă de Neluțu. Era clar: o salva de la foame pe gentuța aceea minusculă.
Să mi-i aduci acasă, ai înțeles?! a izbucnit Anca spre seară, cu ochii în lacrimi când i-am povestit isprava.
Dar cum să-i aduci? Neluțu deja dormea, fără griji, chiar în magazin, dar pisoiașul… Era sălbatic cât cuprinde. Dacă te apropiai, fugea ca scăpat din pușcă.
Zilele au trecut. Prin cameră vedeam cum puiul roșcat bea apă din bolul lui Neluțu, adormea în căsuța de câine, dar nu-l puteai prinde.
Totul s-a schimbat într-o după-amiază. Auzeam plânsete la ușa magazinului. Ieșind, dau peste pisoiaş, care mieuna cât îl ţinea gura.
Ce-ai pățit, mă micule? îl întreb și, spre surprinderea mea, vine la mine, se uită în ochii mei, apoi o ia grăbit spre colțul blocului. Îl urmez.
În spatele casei, îl găseam pe Neluțu culcat pe-o parte, cu laba din spate sângerândă. Un câine îl mușcase, dar măcar reușise să scape. Pisoiașul îl împingea cu capul și striga de zor.
Am luat repede o geacă și l-am învelit pe Neluțu. L-am așezat pe cel mic, pe care l-am botezat Focșor, în buzunarul hainei și am fugit la veterinar.
În sala de așteptare am stat cinci ore, până i-au cusut rana lui Neluțu. În timpul acesta, eu și Focșor am făcut prietenie bună. Puiul era plin de viață, gălăgios și simpatic.
Seara i-am dus acasă pe amândoi. Anca era peste măsură de fericită. Și cum reacționează o nevastă fericită la Chișinău? Corect: sună la toate prietenele, povestește și cere sfaturi. Am stat trei bărbați și-o pisică mici pe pat, până să se termine discuțiile.
Da eu unde mai apuc loc? a murmurat, râzând, Anca.
Dar Focșor i-a făcut imediat loc și s-a cuibărit la pieptul ei, torcând. Nu trece mult și s-au făcut trei suflete pe care nu le mai poți dezlipi din casă.
De atunci avem două pisici mari şi leneşe, care nu mai seamănă deloc cu boschetarii de odinioară. În unele seri, din nostalgie, Neluțu îl spală pe Focșor pe cap, iar ăsta nu protestează. Le merge bine.
Peste drum, la magazinul de încălțăminte, o altă pisicuță cenușie și-a găsit adăpost. Vânzătoarea vine să îi cumpere de la mine conserve, de-i face și ei masă.
Poate într-o zi o să-i ia cineva și pisicii aceleia un cămin.
Poate, în viitor, n-o să mai găsim pisici pe stradă și vor fi atât de rare, că trebuie să stai la rând și să faci curs special ca să primești una.
Cine știe? În viață înveți că dacă ai un pic de inimă și răbdare, lumea chiar poate deveni un loc mai bun. Eu, cel puțin, asta am învățat de la Neluțu și Focșor.
