— Văsilică! Parazit ești, drace! Hai repede, vino încoace!!!
Baba Măria obișnuit mătura de pe podea ceașca spartă și continua să-l certe pe Văsilică, știind dinainte că acesta nu va apărea în fața ei până a doua zi. Cândva, când Vasile era mai tânăr și mai neștiutor, venea alergând la strigătele babei. Dar, după ce a primit de câteva ori cârpa și mătura peste fund, a devenit mai înțelept. Acum, după intonație și puterea decibelilor, determina fără greș gradul de pericol. Când putea să apară seara, și când putea să stea ascuns două-trei zile.
De data aceasta, în goana după șoarece, a dat peste ceașca uitată pe masă. Data trecută a vărsat sacul cu cereale, iar înainte de asta au fost multe alte mici neînțelegeri. Și toate din cauza șoarecilor nenorociți. Dar baba Măria, nu se știe de ce, continua să-l certe pe Văsilică, deși, pe bună dreptate, el nu era de vină. Doar își făcea treaba și raporta regulat, aducând babei pe pernă șoareci, cârtițe și șobolani sugrumați.
Dimineața, trezindu-se și văzând un nou „raport”, baba Măria se închină pe ascuns și începu vechea cântăreală:
— Văsilică! Parazit! De ce-mi mai aduci astea în pat? O să te dau afară, drace!
Și văzând ceașca spartă, se înfierbântă și mai tare. Dar, drept să fie spus, în fața oamenilor, stăpâna îl lăuda pe motan. Spunea că e un prădător excelent, curat și blând. Vasile se străduia să nu o dezamăgească și păzea recolta mică a babei cu toată sârguința. Altfel, șoarecii din beci ar fi distrus complet cartofii și morcovii. Și nici cerealele nu le-ar fi disprețuit.
Iar vasele sparte și alte neplăceri, Vasile le scotea din calcul, considerându-le pierderi inevitabile.
În acea seară, baba Măria a turnat lapte într-un castron și l-a chemat pe motan mult timp, dar acesta dispăruse undeva și refuza categoric să apară:
— Pis-pis-pis, Vasile, parazit. Unde te-ai ascuns? Laptele o să se acrească. Ei, drace să fii…
Baba s-a hotărât să-și prăjească cartofi pentru cină. A deschis capacul beciului și, gâfâind, a început să coboare pe scări. Îndoită în trei și clipind slab, a ajuns la raftul cu cartofi. Când ochii i s-au obișnuit cu semiîntunericul, baba Măria l-a văzut pe Văsilică.
Respira convulsiv. Laba din față, dreapta, era umflată, devenind de două ori mai groasă decât cea stângă. Și lângă el, pe cartofi, zăcea un șarpe mare și mort.
„Doamne!” a exclamat baba Măria, imaginându-și cum colții veninoși i s-ar înfige în mână. Doar de la gând, tensiunea i-a crescut și inima a început să bată neregulat. — Văsilică, mântuitorule. Vrei să mori? Stai, stai. Am să te ajut. Parazit ești, ce pățești. Cum aș fi fără tine?”
Luată motanul în brațe, baba Măria a ieșit din beci, a apucat o geantă cu portofelul și, în papuci, a fugit la vecin.
— Petrică! Petrică! Ajută-mă! Du-mă urgent la oraș.
— Ce s-a întâmplat, baba Măria? De ce atâta grabă, noaptea?
— La veterinar trebuie. Văsilică a fost mușcat de șarpe. Du-mă, te rog, pentru Dumnezeu. O să-ți plătesc și benzina și deranjul.
— Stai, baba Măria. Îi spun nevestei și mergem.
Lângă clinica veterinară, baba Măria a ieșit din mașină. Gemând și văicărindu-se, a scos motanul, care respira greu și atârna ca o cârpă, și s-a grăbit spre recepție.
— Fiică, s-a adresat ea asistentei. Ajută-mă, te rog. Salvează-l pe Văsilică, că n-am pe nimeni altcineva.
O privire rapidă la motanul nenorocit a fost suficientă pentru a stabili diagnosticul.
— Șarpe? Când a fost mușcat?
— Astăzi. Nu știu exact. L-am găsit în beci și am venit imediat.
— Sub perfuzie, urgent.
Văsilică a fost dus.
După vreo douăzeci de minute, doctorița s-a întors în sala de așteptare și i-a vorbit babei Măria:
— Să completăm documentele. Sunteți stăpâna? Cum vă numiți?
— Ana Sergheevna. Popescu.
— Bine, cum îl cheamă pe motan? Câți ani are?
— Vasile, șase, cred. Salvați-l, vă rog. Cu Vasile vorbesc, mă uit la filme, iarna e mai cald cu el. Și unde mai găsesc un prădător ca el? M-a salvat și de șarpe.
Baba Măria a început să plângă.
— Liniștiți-vă. Vom face tot ce depinde de noi. Va trebui să-l lăsați la noi peste noapte. Veniți mâine, vom vedea cum stau lucrurile.
— Fiică, spune-mi, e scump?
— Nu vă faceți griji. Plătiți doar medicamentele. Sunt sigură că va fi bine. Motanul vostru e un erou! O să scape.
— Cum vă numiți?
— Vera Anatolievna.
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, Veruțo.
În mașină, baba Măria l-a întrebat pe Petrică:
— Petrică, mâine dimineața mă poți duce aici?
— Baba Măria, mâine plec la serviciu la șapte…
— Atunci plec cu tine.
— Dar clinica deschide la nouă.
— Nu-i nimic, aștept.
— Bine. Mâine vin să te iau.
A doua zi, Vera Anatolievna, mergând la serviciu, a văzut-o pe baba Măria pe banca din fața clinicii. Bătrâna s-a ridicat plină de speranță:
— Cum e parazitul meu?
— Acum verificăm.
După jumătate de oră, baba Măria, ținându-l pe motan în brațe, mergea spre stația de autobuz, mângâindu-l pe cap pe Văsilică și murmurând:
— Uite, Vasile, Veruța a zis că în trei zile vei fi ca nou. Îți cumpăr smântână. Nu din magazin, ci de la țară, și cârnați. Ai meritat. Doar să trăiești mai mult, parazitule!
