— Văsilică! Parazit ești, drace! Hai repede, vino încoace!!!
Baba Mărioara, obișnuită, mătura de pe podea ceștiga spartă și continua să-l mustre pe Văsilică, știind deja că el nu va apărea în fața ei până mâine dimineața. Cândva, când Vasile era mai tânăr și mai neștiutor, venea alergând la strigătele babei. Dar, după ce a primit de câteva ori câte o lovitură cu cârpa sau mătura peste fund, a devenit mai înțelept. Acum, după intonație și puterea decibelilor, determina fără greș gradul de pericol. Când putea să apară seara, și când era mai bine să se întoarcă abia peste două-trei zile.
De data aceasta, în goana după un șoarece, a dat peste ceașca uitată pe masă. Data trecută, a vărsat sacul cu cereale, iar înainte de asta mai fuseseră multe alte mici neînțelegeri. Și toate din cauza șoarecilor nenorociți. Dar baba Mărioara, nu se știe de ce, continua să-l mustre pe Văsilică, deși, pe bună dreptate, el nu era de vină. El își făcea doar treaba și raporta regulat, aducând babei pe pernă șoareci, cârtițe și șobolani sugrumați.
Dimineața, când s-a trezit și a văzut noul „raport”, baba Mărioara s-a închinat în grabă și a început vechea cântăreală:
— Văsilică! Parazit! De ce-mi mai aduci astea în pat? O să te dau afară, drace!
Și când a văzut ceașca spartă, s-a înfuriat și mai tare. Dar, drept să fie zis, în fața oamenilor, baba își lăuda pisica. Spunea că e un prădător excelent, curat și blând. Vasile se străduia să nu o dezamăgească și păzea recolta micuță a babei cu toată râvna. Altfel, șoarecii ar fi distrus complet cartofii și morcovii din beci. Și nici cerealele nu le-ar fi disprețuit.
Iar ceașca spartă și alte neplăceri, Vasile le considera filosofic ca pe niște pierderi inevitabile.
În acea seară, baba Mărioara a turnat lapte într-un castron și l-a chemat pe pisică multă vreme, dar el dispăruse undeva și refuza categoric să se arate:
— Pis-pis-pis, Vasile, parazit. Unde te-ai dus? Laptele o să se acrească. Ei, drace să fie cu tine…
Baba s-a hotărât să-și prăjească cartofi pentru cină. A deschis capacul beciului și, gâfâind, a început să coboare pe scări. Îndoită în trei și clipind slab, a ajuns la raftul cu cartofi. Când ochii i s-au obișnuit cu semiîntunericul, baba Mărioara l-a văzut pe Văsilică.
Respira convulsiv. Laba din față, dreaptă, era umflată, devenind de două ori mai groasă decât cea stângă. Și lângă el, pe cartofi, zăcea un șarpe viperă uriaș, mort.
„Doamne!” a exclamat baba Mărioara, imaginându-și cum colții veninoși i s-ar înfige în mână. Doar de la gândul ăsta, tensiunea i-a crescut și inima a început să bată neregulat. „Vasilică, mântuitorul meu. Vrei să mori? Stai, stai. Am să te salvez. Parazit ești, ce pățești. Cum aș trăi fără tine?”
Luând pisica în brațe, baba Mărioara a ieșit din beci, a luat geanta cu portofelul și, în papuci, a fugit la vecin.
— Petrică! Petrică! Ajută-mă! Du-mă urgent la oraș.
— Ce s-a întâmplat, baba Mărioară? De ce atâta grabă, noaptea târziu?
— La veterinar trebuie. Văsilică a fost mușcat de șarpe. Du-mă, te rog, pentru Dumnezeu. O să te plătesc și pentru benzină, și pentru deranj.
— Stai, baba Mărioară. Îi spun nevestei și mergem.
Lângă clinica veterinară, baba Mărioara a coborât din mașină. Gemând și văitându-se, a scos pisica, care atârna ca o cârpă, respirând greu, și a intrat repede în sala de așteptare.
— Fiică, s-a adresat ea asistentei. Ajută-mă, te rog. Salvează-l pe Văsilică, că nu am pe nimeni altcineva.
Un singur ochi aruncat asupra pisicii nenorocite a fost suficient pentru a stabili diagnosticul.
— Șarpe? Când a fost mușcătura?
— Astăzi. Nu știu exact. L-am găsit în beci și am venit imediat.
— Sub perfuzie, urgent.
Văsilică a fost dus.
După aproximativ douăzeci de minute, doctora s-a întors în sala de așteptare și i-a spus babei Mărioara:
— Hai să completăm documentele. Sunteți stăpâna? Cum vă numiți?
— Ana Sergheevna. Popescu.
— Bine, cum îl cheamă pe pisică? Câți ani are?
— Văsilică, șase ani, parcă. Vă rog, salvați-l. Cu Văsilică vorbesc, mă uit la filme, și iarna e mai cald cu el. Unde mai găsesc un prădător ca el? M-a salvat și de șarpe.
Baba Mărioara a început să plângă.
— Liniștiți-vă. Vom face tot ce depinde de noi. Va trebui să-l lăsați la noi peste noapte. Veniți mâine, vom vedea cum stau lucrurile.
— Fiică, spune-mi, e scump?
— Nu vă faceți griji. Plătiți doar pentru medicamente. Sunt sigură că totul va fi bine. Pisica dumneavoastră e un erou! O să scape.
— Cum vă numiți?
— Vera Anatolievna.
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, Veruță.
În mașină, baba Mărioara l-a întrebat pe Petrică:
— Petrică, mâine dimineața mă poți duce iar aici?
— Baba Mărioară, mâine plec la serviciu la șapte…
— Atunci plecăm împreună.
— Dar clinica deschide la nouă.
— Nu-i nimic, aștept.
— Bine. Mâine vin să te iau.
A doua zi, Vera Anatolievna, mergând la serviciu, a văzut-o pe baba Mărioara pe banca din fața clinicii. Bătrâna s-a ridicat cu speranță în ochi:
— Cum e parazitul meu?
— Acum verificăm.
După jumătate de oră, baba Mărioara, ținând pisica în brațe, mergea spre stația de autobuz, mângâindu-l pe cap pe Văsilică și murmurând:
— Uite, Văsilică, Veruță a zis că în trei zile vei fi ca nou. Îți cumpăr smântână. Nu din magazin, ci de la țară, și cârnați. Ai meritat. Doar să trăiești mai mult, parazitule!
