Ați luat apartament cu credit? a tresăltat entuziasmată Mariana. Vai, ce bine, fetița mea! Parcă nici nu-mi vine să cred!
Ruxandra, la celălalt capăt al firului, a râs, iar Mariana a perceput printre voci și glasul fin al ginelui.
Mamă, nu mai vorbi așa tare, or să audă vecinii…
Să audă, dragă! a zâmbit Mariana. Când pot să vin să văd? Azi? Mâine? Fac plăcinta cu mere aia după care Adrian e înnebunit.
Ruxandra a tăcut o clipă.
Hai sâmbătă, tocmai așezăm mobila.
Sâmbătă, Mariana a stat în mijlocul livingului luminos și s-a tot învârtit, contemplând tavanul înalt, ferestrele largi, tencuiala proaspătă. Bloc nou, mirosea a vopsea și a rumeguș de brad crud.
Bucătăria e uriașă, îți dai seama? Ruxandra a introdus-o în coridor. Și balconul e închis cu termopan, acolo putem ține căruciorul.
Ce splendoare… Mariana a mângâiat peretele. Mă, Adi, ai făcut treabă frumoasă!
Adrian doar a ridicat din umeri, zâmbind.
Ne dăm silința, doamnă Mariana.
La masă, așezându-și a doua felie de plăcintă, Mariana a spus ceea ce îi stătea pe limbă de când s-a trezit.
Am fost atât de îngrijorată pentru voi, nici nu bănuiați. Ruxandra e însărcinată până peste burtă iar voi în chirie, unde proprietara putea să vă scoată oricând. Nu-i normal, nu-i viață!
Ruxandra și Adrian s-au privit cu coada ochiului. Mariana a prins cum fiica ei își strângea buzele, parcă rostogolindu-și neliniștile.
Mamă, ne-am descurcat noi.
V-ați descurcat! Mariana a lăsat furculița. Eu însă n-am dormit nopți la rând, mă gândeam doar la voi. Dacă pățeați ceva? Un copil are nevoie de stabilitate…
Adrian și-a dres glasul, împingând farfuria.
Plata, firește, nu-i mică. Dar am pus totul la socoteală.
Multă? s-a simțit Mariana încordându-se.
Acceptabilă, a sărit Ruxandra. Pentru Chișinău, asta e normal.
Mariana și-a privit fata, umerii strânși la piept, și pe Adrian, care nu-și mai ridica ochii din modelul feței de masă. A înțeles câtă teamă ascundeau, dar nu aveau să recunoască nici în ruptul capului.
Ascultați la mine, Mariana a devenit serioasă. Vă ajut, nu se discută. Și părinții lui Adrian nu pun și ei umărul?
Au promis, a încuviințat ginerele. Mama a zis că lasă câte o mie de lei moldovenești, cât poate, lunar.
Vezi? Mariana s-a sprijinit comod pe spătar. O scoateți voi la cap, împreună totul e mai ușor.
Ruxandra a schițat un zâmbet slab, dar îngrijorarea nu-i dispărea din ochi.
Băiatul lor, Cosmin, s-a născut în martie mare, gălăgios, sănătos. Mariana se ducea săptămânal, prepara supe, schimba scutece, ducea nepotul la plimbare cu căruciorul cel nou între blocuri.
Viața a intrat în făgaș. Adrian a primit avansare, Ruxandra începuse să viseze la al doilea copil.
Peste doi ani s-a născut Mirela, iar apartamentul se umpluse din nou de chiote, jucării și insomnii. Mariana îi privea cu drag, se bucura de liniștea din privirea fiicei totul părea că s-a așezat la locul său.
Apoi, peste noapte, Adrian a rămas fără serviciu.
Mariana n-a aflat pe loc. Ruxandra târguia adevărul, spunea că-s doar obosiți. Dar într-o zi, Mariana a apărut neanunțat și și-a găsit fiica plângând peste teancuri de hârtii.
Nu mai facem față, mamă, a șoptit Ruxandra. Trei luni restanță… De la bancă sună zilnic.
Mariana i-a ajutat cât a putut, a strâns bani de la rude și prieteni, dar nu era de ajuns. Părinții lui Adrian abia mai supraviețuiau după ce socrul fusese internat.
Și, după doar jumătate de an, banca le-a luat apartamentul…
Mariana, la masa Otiliei, nu se îndura să guste din ceai.
Stau într-o garsonieră, strângea cana Mariana. Doi copii, Otilia! Cosmin are patru ani, Mirela doi. N-au unde să alerge, își sar în cap toată ziua. Patru oameni într-o cameră!
Otilia dădea din cap.
Doamne, Mariana, cumplit…
Am tot zis vă veți descurca, am promis că-i ajut, dar uite unde am ajuns! Mariana ștergea ochii. Am convins-o că va fi bine! Eu! Dar pensia mea… niște firimituri, ba și de lucru doar ocazional. Acum ce folos de pe vorbele mele?
N-ai avut de unde ști încotro merge viața…
Contează? Mariana a dat pe spate ceasca. Copiilor le e mai ușor? Ruxandrei?
Mariana și-a acoperit fața în palme. Credea că odrasla și familia ei îs la liman. De fapt, e și mai rău doi copii pe capul lor, și nici garsoniera nu-i a lor!
Timpul s-a rostogolit mai departe…
Ruxandra cu Adrian au reușit, în cele din urmă, să stingă datoria la bancă. Și asta a fost cea mai bună noutate.
Și acum? s-a interesat Mariana.
Luăm tot de la capăt. Poate luăm ceva modest în suburbie.
Să fie să fie al vostru, Mariana a dat din cap, deși fiica nu putea vedea. Doar asta contează.
Au trecut încă doi ani. Cosmin a împlinit șase ani, iar Mariana a venit la aniversare cu o cutie imensă sub braț. A umblat la jumătate de magazin până a găsit setul acela cu mașinuțe și garaj, visul băiatului de la Crăciun încoace.
Buni! Cosmin s-a agățat de Mariana și s-a făcut că nu-i mai dă drumul. Pe bune? E al meu?
Al tău, băiatule, l-a sărutat pe creștet. Și ia uite încă ceva.
A scos din poșetă un plic și i l-a întins. Cosmin l-a privit lung, apoi a deschis ochii mari:
Cât e?
Zece mii de lei, Mariana a coborât la nivelul lui. Ai zis că vrei telefon nou hai, începe să strângi! Bunica te ajută.
Cosmin a îmbrățișat plicul și a fugit s-o caute pe Mirela să-i arate cadourile. Ruxandra privea din ușă întreaga scenă cu o tăcere ciudată. Mariana n-a băgat de seamă.
Două săptămâni mai târziu, Mariana a format numărul nepotului. Cosmin, după al treilea apel, a răspuns:
Alo, buni!
Ce faci, sufletel? Cum ești?
Bine! a țipat Cosmin. Mi-au cumpărat haine noi de vară, pantaloni scurți, tricouri, ba și adidași cu luminițe!
Mariana s-a încruntat.
Ce haine? De unde bani?
Mama a luat banii de la tine, a spus Cosmin fără griji. A zis că telefonul îl luăm altă dată, hainele sunt mai importante.
Mariana a rămas cu telefonul la ureche. A simțit o căldură grea în piept.
Dă-mi-o pe mama, a zis încet.
Nu poate, e ocupată.
Bine, a înghițit Mariana, forțând un zâmbet. Te pup, dragul meu.
A închis și a rămas stană de piatră. Clar, e nevoie să-ți crești copilul și la cincizeci de ani…
A doua zi, Mariana s-a prezentat la Ruxandra dis-de-dimineață.
Cum ai putut? a izbucnit Mariana. I-am dat banii lui Cosmin! Erau pentru el, nu pentru altceva!
Ruxandra și-a acoperit ochii, obosită.
Lasă, mamă…
Cum să las?! s-a înfuriat Mariana. Copilul își dorea telefon! Am vrut să-l învăț să strângă, să viseze! Ai cheltuit tot!
Fața Ruxandrei s-a împietrit.
Am făcut ce-am crezut că trebuie, mamă.
Cum trebuie?! s-a sufocat Mariana. Pe haine străine?!
Copilul avea nevoie de haine de vară, a răspuns calm Ruxandra. N-aveam bani de altele.
Și nu puteai măcar să mă întrebi?
Nu, mamă, s-a înăsprit Ruxandra. În casa mea banii se cheltuie cum cred. Nu e treaba ta.
Nu e treaba mea? a țipat Mariana. Nu-mi pasă dacă pierdeți banii? Deja ați dat chix cu creditul, ați pierdut casa! E clar, nu vă descurcați, amândoi!
Ruxandra s-a făcut albă ca varul.
Acum încă și de la copil luați! s-a smiorcăit Mariana. Rușine! Nu pot să cred!
Pleacă, mamă, a zis încet fiica. Te rog, pleacă.
Mariana s-a întors, a ieșit fără să salute. Simțea un foc mocnit în piept fiica a greșit și, mai rău, a dat-o afară! Las’ că o să vină ea la mama și o să ceară iertare!
A trecut o lună. Ruxandra n-a sunat, nici la mesaje nu răspundea.
Mariana iar stătea la Otilia în bucătărie, mototolind un șervețel.
Nu mă mai recunoaște, Otilia. Fiica din inima mea! De nepoți m-a rupt, nu răspunde la telefon…
Otilia i-a turnat ceai.
Dar tu ce i-ai spus atunci?
Adevărul! sări Mariana. Că nu știu să se descurce cu banii, că-s habar n-au!
Le-ai dat cadoul?
Păi da.
De-ai dat, nu mai e al tău, Mariana.
Dar era pentru telefon!
Ei au luat de haine, a ridicat din umeri Otilia. Copilul nu merge în vară numai cu gândul la telefon…
Mariana a vrut să zică ceva, dar Otilia o opri.
Nici de credit nu trebuia să le amintești. Ani de zile au plătit, au crescut singuri copiii. Și tu le-ai zis că-s vai de ei.
Din grijă, Otilia mi-e frică pentru ei…
Din grijă, a dat din cap Otilia. Dar îi doare. Nu vrei să-i suni prima? Poate să-ți ceri iertare?
Mariana a strâns buzele supărată, privind în altă parte. Nu, ea e mama. A vrut doar binele lor.
