17 aprilie
Irinuca, ne vedem peste trei zile! Și să nu uiți să faci iar plăcinta ta cu carne, e atât de bună… ciripea la telefon soacra mea, Maria Grigoraș.
Dar mie nu prea-mi ardea de bucătărit sau de veselie. Am închis telefonul și m-am lăsat, istovită, pe scaun. Peste câteva zile urma Paștele. Toți ai lui Radu, soțul meu, se adunau la noi acasă.
La voi e un apartament atât de generos, loc suficient pentru toată lumea. Pe vremuri ne înghesuiam toți în două cămăruțe. Acum, aici, putem să ne strângem toată familia, să ne simțim cu adevărat împreună, decretase acum doi ani soacra mea.
Uneori ajunsesem să urăsc apartamentul nostru de trei camere, pentru care încă mai plăteam rate la bancă și probabil o să tot plătim ani buni. Doar pentru “spațiu” venea tot neamul la noi, lăsau dezastru și nu mă lăsau să mă bucur nicio clipă de liniște.
Radu a intrat tiptil în bucătărie și m-a sărutat pe creștet.
Gata, ai discutat cu mama? m-a întrebat el.
Da, iar sărbătorim la noi. Radu, poate discuți tu cu mama ta? l-am rugat, abia șoptit.
El s-a încruntat.
Irina, am mai vorbit despre asta. Mamei îi place de tine, te iubește pentru cât de bine gătești. Cum să-i spun să nu vină? Mai ales că e la pensie, are și ea nevoie de tihnă, nu s-o pui pe ea să gătească pentru toată lumea. A crescut patru copii, măcar atât merită și ea acum, odihnă.
De fiecare dată, mă lăsam convinsă de vorbele lui Radu. Dar în gândul meu, mă tot întrebam: “Dar mie cine-mi poartă de grijă? De ce eu, când e sărbătoare, trebuie să hrănesc și să servesc o armată întreagă?”
Plângerile nu ajutau la nimic. Nu voiam ceartă și nici să stric liniștea casei, așa că a doua zi am plecat la cumpărături. Iar în ajunul Paștelui, m-am apucat serios de gătit.
Până noaptea târziu am stat în bucătărie să fac bucate pentru toată suflarea. Trebuiau să vină toți copiii soacrei cu familiile lor vreo doisprezece oameni, dacă îi număr pe toți!
De ce doar eu mă agiți? Nu poate să vină nimeni să ajute? Dacă nu mama ta, poate soțiile fraților tăi? Ori și ele sunt tot la pensie? i-am spus lui Radu, în timp ce amestecam aluatul pentru plăcintă.
Radu s-a uitat la mine mirat.
Știi bine că frații nu gătesc, nici eu nu mă pricep. Iar cumnatele… au treabă, ba copiii, ba muncă. Nu pot să le iau din ce fac, Irina, n-ar fi corect.
Dar pe mine de ce pot să mă ia? Și eu lucrez, ba chiar de acasă, dar nu înseamnă că nu obosesc, Radu.
Nu te supăra, m-a cuprins el de mijloc. Hai că va fi frumos. O să fim cu toții, va fi sărbătoare, toți vor lăuda cât de gustoasă e mâncarea. O să-ți treacă supărarea!
Și iar am cedat. Când, în noaptea aia, am picat în pat, nu mai puteam de oboseală, dar nici somnul nu venea. Doar mă tot gândeam și mă frământam:
“Ce-mi pasă de laude? Și eu aș vrea să vin la masă, să mă așez la o masă pusă gata, fără să cheltui, fără să obosesc ca nebuna.”
Dimineața, pe când reușisem și eu să adorm mai bine, m-a trezit telefonul. A vrut soacra să fie prima care să ne ureze Paște fericit. Pe urmă, Maria Grigoraș a anunțat:
Într-o oră suntem la voi. Am anunțat pe toți încă de ieri, pune masa frumos, să fim gata, spunea vesel la capătul firului.
Simțeam că nu pot să mă ridic din pat. Pur și simplu nu mai aveam energie să încep ziua aceea. Îmi imaginam deja cum o să alerg dintr-o parte într-alta, cum car farfurii și pahare, cum tot eu strâng după.
Nu am chef, am mormăit în pernă.
Irina, mai ești în pat? Mama vine imediat! Și toți invitații. Radu mă privea din ușă, puțin dojenitor.
Da, vin…, am răspuns cu greu și m-am ridicat încet. “Haide, poți, Irina, ești puternică”, mi-am spus, trăgându-mă spre baie.
M-am încurajat cum am putut. Am reușit, la fix, să pun masa și să încălzesc totul.
… La masă, veselie cât cuprinde. Se râdea, se povestea, toți se simțeau bine. În stânga mea, soacra, care nu contenea să mă laude:
Ce bine gătește Irinuca noastră! Totul e delicios, copilă. Eu n-aș fi putut să fac masa asta niciodată, zâmbea larg, îmi strângea mâna, cu ochii plini de mândrie.
Primeam laudele fără prea multă tragere de inimă și mă ridicam des de la masă. Ieşeam pe balcon, departe de gălăgie, de discuțiile interminabile despre copii subiect pe care îl evitam cât puteam, pentru că eu și Radu încă nu eram pregătiți, iar rudele n-aveau nicio treabă.
Irinuca! E timpul de desert. Unde ai fugit? a strigat soacra.
A intrat pe balcon după mine, micuță și hotărâtă.
Fumezi? a întrebat mirată.
Doamne ferește, nici vorbă! am tresărit. Am ieșit doar să respir puțin. E prea cald și zgomotos înăuntru.
Da, da, copiii sunt mici, nu poți deschide geamurile. Să nu te apuci de prostii, că încă aștept nepoți de la voi, a zis cu un zâmbet strengar, amenințându-mă cu degetul.
Am zâmbit forțat. Nu a observat.
Hai, să strângem masa să aducem desertul.
Imediat…
La întoarcere, ea s-a așezat glonț pe scaunul ei, iar eu am rămas singură, să strâng farfuriile, să pun desertul, să așez tacâmuri curate. Totul doar eu.
Tortul tău e cel mai bun din lume, a mai spus odată soacra.
Am fugit la bucătărie să spăl vasele, ca să am și eu un pic de liniște. M-am blestemat că n-am luat încă o mașină de spălat vase, dar tot amânam.
După vreo două ore, au început să se ridice musafirii.
Radule, mă duci și pe mine acasă? l-a întrebat mama lui.
Sigur, mamă, iau cheile și venim.
Când am rămas singură în casă, am trecut prin sufragerie și am căzut, frântă, pe canapea. Dezastru total. O mulțime de oaspeți, copii era ca după o invazie. Tot ce făcusem ieri, dispăruse fără urmă.
“Trebuie să mă ridic și să termin ce e de făcut. Dacă las pe mâine, o să mă simt și mai rău…” mi-am spus încet.
M-am ridicat oftând și am început să strâng vase, față de masă, prosoape, toate la spălat. Masa, la loc. Am spălat toate farfuriile și paharele, am împărțit mâncarea rămasă pe caserole. Am adunat cu aspiratorul prin toate colțurile, am spălat podeaua.
“Mă merit și eu ceva frumos după toată truda asta…”
Mi-am umplut cada, am aruncat o bombă de sare parfumată, am pus muzică. Apa fierbinte m-a relaxat, pentru prima dată în ziua aia. La final, am deschis telefonul. Mesaj de la Radu:
“Mama m-a rugat să rămân peste noapte. Mă întorc mâine.”
“Evident… doar nu mă așteptam la altceva.”
Știa prea bine că eu voi face curat, dar a preferat să stea la mama lui.
“Cum mă tratează ei, așa îi tratez și eu. Gata, mi-a ajuns!” mi-am promis.
O lună a trecut ca un fulger. Se apropia alt prilej de sărbătoare. Nici n-am apucat să termin de gândit, că m-a sunat soacra:
Irinuca, pune masa, venim vineri să-i sărbătorim ziua lui Paul, fratele mai mic al lui Radu.
Desigur, masa există… doar că de gătit o să trebuiască să se ocupe altcineva. Sunt full la muncă, mă cheamă la birou, nu știu dacă pot să particip măcar la masă… am oftat cu jale prefăcută.
Cum așa?
Ce să fac, serviciul…
Ei, bine, mă descurc eu. Păcat însă… a oftat soacra.
O zi bună, i-am spus și am închis, zâmbind.
Seara, am mers la prietena mea. Dimineață, l-am pus pe Radu să se ocupe de curățenie. Doar era ziua fratelui lui.
Când s-a apropiat aniversarea soacrei, am luat liber de la serviciu și am plecat la ai mei, în orașul vecin. Cadoul l-am dat din timp și le-am spus clar:
Vai, dar unde facem sărbătoarea?
Radu vă primește, dar eu nu sunt acasă.
Și cu masa?
Comandați ceva sau poate gătește vreo cumnată. Sunt sigură că vă descurcați!
La sărbătorile următoare n-am lipsit de acasă, dar masa s-a rezumat la o platou cu mezeluri și o prăjitură cumpărată. Repetam mereu același lucru:
Nu am avut timp să gătesc, sunt cu treabă la birou. Dacă vreți, puteți comanda ceva.
Dar nimeni nu voia să-și deschidă portofelul să cheltuie. Până la Revelion, toți au priceput că n-o să mai stea nimeni pe seama Irinei. Entuziasmul de-a petrece împreună s-a mai stins.
Revelionul l-am petrecut doar cu Radu, și chiar mi-a plăcut liniștea. Planul meu a funcționat. Ridicând un pahar de șampanie, am zâmbit: mi-am făcut dreptate și merit sărbătorirea asta!
