Hai, Roșcatule, să mergem, zise mohorât Vasile, strângând în pumn o lesă improvizată dintr-o sfoară veche.
Își încheie geaca până sus la gât și se înfioră. Februarie anul ăsta parcă s-a supărat pe toată lumea zăpadă amestecată cu ploaie, vânt care te pătrunde până la oase.
Roșcat un maidanez blând, cu blană arsă de soare și cu un ochi albit de vreo boală veche intrase în viața lui Vasile cu aproape un an în urmă. Tocmai ieșea de la schimbul de noapte de la uzina din orașul Bălți, și l-a văzut lângă niște tomberoane. Câinele era schilodit, flămând, iar ochiul stâng arăta ca o perla tulbure.
Dintr-o colțură s-a auzit un glas tăios. Vasile l-a recunoscut imediat: Sergiu zis Strâmbu, un șefuleț prin cartier, de vreo douăzeci și ceva de ani. În spatele lui, trei băieți de la bloc, echipa lui.
Ieșiți la plimbare? s-a răstit Sergiu, cu aer superior.
Plimbăm câinele, fără griji, i-a răspuns scurt Vasile, fără să ridice ochii.
Da tu, nea Vasile, taxe ai plătit pentru monstru ăsta? a chițăit unul dintre puști. Ia uite ce urât e, o să sperie lumea cu ochiul ăla.
Un bolovan zbură și-l izbi pe Roșcat în piept. Câinele s-a lipit de piciorul lui Vasile, scâncind încetișor.
Ajunge, a spus Vasile, rar, pe un ton aspru.
Ia uite, nea Vasile e viteaz! s-a apropiat Sergiu râzând. Ai uitat cine-i șmecherul aici? Fără voia mea nu bateți doi pași pe alee, pricepi?
Vasile se crispă. În armată, îl învățaseră să rezolve probleme repede și dur. Dar asta se întâmpla acum treizeci de ani. Acum era doar un lăcătuș pensionar, obosit, care voia liniște.
Hai, Roșcatule, i-a zis, pornind spre scara blocului.
Data viitoare termin cu javra ta! a strigat după ei Sergiu.
Toată noaptea Vasile s-a frământat în pat, reluând scena în minte.
A doua zi ningea cu lapoviță. Vasile a tot amânat ieșirea în parc, dar Roșcat îl privea din prag cu ochii ăia devotați de nu puteai să îl refuzi.
Bine, hai, dar doar un pic.
Au ieșit, evitând locurile cunoscute de gașcă. Nici urmă de Sergiu sau băieții lui probabil speriați de vreme.
Vasile era liniștit când Roșcat s-a oprit brusc lângă fosta centrală dezafectată. A ciulit singura ureche, adulmecând aerul.
Ce ai pățit, bătrâne?
Câinele se tânguia, trăgându-l spre ruine. Dinăuntru se auzeau sunete ciudate ceva între plâns și suspine.
Ce-i acolo? a strigat Vasile.
Nimic, doar vântul care suiera printre cărămizi.
Roșcat trăgea și mai hotărât de lesă. În ochiul ăla singur și umbrit, se citea ceva apăsător.
Ce vezi, măi? Vasile s-a aplecat spre câine. Ce s-a întâmplat acolo?
Și-atunci a auzit clar: un glas de copil.
Ajutor!
Inima i-a sărit din piept. A desfăcut lesa și a mers după Roșcat printre ziduri dărâmate.
Înăuntru, după o grămadă de moloz, zăcea un băiat de vreo doisprezece ani, cu fața brăzdată, buza spartă, hainele rupte.
Doamne ferește! Vasile s-a pus lângă el. Ce-ai pățit?
Nene Vasile? băiatul abia deschidea ochii. Sunteți dumneavoastră?
Vasile s-a uitat atent și l-a recunoscut: Andrei Mihăilescu, fiul doamnei Tamara, din scara alăturată. Un băiat liniștit, mai mereu cu nasul în cărți.
Băi, Andrei! Cine te-a adus aici?
Sergiu cu gașca lui, a zis printre sughițuri. Au cerut bani de la mama… Eu m-am opus, am spus că spun poliției. Au sărit pe mine
Cât stai aici?
De dimineață e frig.
Vasile și-a scos geaca și l-a acoperit. Roșcat s-a așezat lângă băiat, încălzindu-l cu trupul.
Poți să te ridici?
Mă doare piciorul. Parcă e rupt…
Vasile i-a palpat ușor piciorul clar fractură. Cine știe ce alte răni avea.
Ai telefon la tine?
Mi l-au luat.
Vasile a scos vechiul lui model de Nokia și a format 903. Ambulanța i-a spus că vor ajunge în jumătate de oră.
Rezistă, băiete, vin doctorii.
Dacă află Sergiu că sunt viu? vocea lui Andrei tremura. Zicea că mă termină data viitoare
N-ai de ce să îți fie frică, a zis Vasile răspicat. N-o să-ți mai facă nimic, promit.
Andrei s-a uitat mirat la el.
Nene Vasile, dar ieri v-ați tras la o parte din fața lor.
Atunci era vorba doar de mine și Roșcat. Acum… e altceva.
N-a mai spus nimic. Ce rost avea? Își adusese aminte de jurământul din tinerețe, din armată. Că un bărbat adevărat nu lasă niciodată copiii în primejdie.
Ambulanța a venit mai rapid decât promise. L-au luat pe Andrei la spital. Vasile a rămas acolo, lângă centrală, cu Roșcatul lui și gândurile.
Spre seară, Tamara, mama lui Andrei, a venit plângând la ușa lui.
Domnule Vasile, doctorii au zis că, dacă mai stătea puțin în frig, nu știu ce ieșea I-ați salvat viața!
Nu eu, ci câinele, a zis Vasile, mângâindu-l pe Roșcat. El l-a găsit
Și-acum ce facem? Tamara se uita speriată spre ușă. Sergiu nu se lasă. Poliția zice că n-au probe, că n-au martori
Va fi bine, i-a spus Vasile, deși n-avea nici el vreo certitudine.
Noaptea l-a găsit iar cu gândurile alergând. Cum să apere copilul? Dar și pe ceilalți? Câte alte suflete mai tremurau în fața găștii lui Sergiu?
Dimineața, răspunsul a venit singur. Vasile și-a scos din dulap vechea uniformă militară, de sărbătoare. Medaliile și insigna de pe timpul când era respectat. S-a privit în oglindă nu-i mai era tânără fața, dar ochii i-au rămas aprigi.
Hai, Roșcatule. Avem treabă serioasă.
Gașca lui Sergiu veghea lângă magazin. Când l-au văzut pe Vasile apropiindu-se, îmbrăcat militar, s-a stârnit rumoare.
Ia uite-l şi pe generalul pensionar! a râs unul din băieți. S-o fi trezit cu chef de parade!
Sergiu s-a ridicat de pe băncuță, zâmbind sfidător:
La revedere cu timpul matale, nea Vasile. Noi dăm tonul aici!
Abia începe timpul meu, a spus calm Vasile, apropiindu-se.
Ce vrei, tovarășe?
Să servesc țara. Să apăr slabul de nesimțiți ca tine.
Sergiu a izbucnit în râs:
Țară? Copii? Ai cam încurcat adresa, nene.
Pe Andrei Mihăilescu îl mai știi?
Zâmbetul lui Sergiu s-a stins.
Și ce dacă?
E ultimul copil pe care pui mâna în cartierul ăsta.
Mă ameninți, moșule?
Te avertizez.
Sergiu a făcut un pas amenințător, cu briceagul strălucind în palmă.
Stai să vezi cine-i șeful!
Dar Vasile nici nu s-a mișcat. Armata l-a învățat multe. Nu s-a clintit niciun milimetru.
Aici, șeful este Legea.
Care lege? Sergiu agita cuțitul. Cine te-a pus gardian?
Pe mine m-a ales conștiința.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Roșcat, până atunci liniștit, s-a ridicat brusc, cu blana țâșnind pe ceafă, mârâind jos, grav.
Și javra asta… a vrut să zică Sergiu.
El a fost câine de război, l-a întrerupt Vasile, cu glas apăsat. În Afganistan. Câine de căutare. Simte prădătorii după miros.
Asta era, evident, o poveste. Dar Vasile o spunea atât de ferm încât toți au crezut-o, inclusiv Roșcat, care s-a umflat în pene și a arătat dinții.
Douăzeci de bandiți a prins! a continuat Vasile. Vii, fără zgârietură. Știi tu câte șanse ar avea cu unul ca tine?
Sergiu a făcut doi pași înapoi, palid.
Ascultă-mă bine, Vasile a înaintat un pas. De azi, cartierul ăsta e sigur. În fiecare zi patrulez între blocuri. Iar bătrânul meu câine își cunoaște dușmanii. Sper să nu te întâlnească.
Și a făcut stânga-mprejur. Roșcat mergea demn, cu capul sus.
În spate, liniște apăsătoare.
Au trecut trei zile. Sergiu și gășca dispăruseră din peisaj.
Vasile chiar a început să patruleze cartierul zilnic. Cu Roșcat la braț serios, atent.
Andrei a ieșit din spital după o săptămână. Încă șchiopăta, dar mergea. În aceeași zi a venit la Vasile.
Nene Vasile pot să vin și eu cu dumneavoastră la patrulă? l-a întrebat cu sfială.
Poți, dar vorbește cu mama ta întâi.
Tamara n-a protestat. Ba chiar s-a bucurat că băiatul găsise un exemplu de urmat.
De atunci, în fiecare seară, era de nelipsit imaginea asta: un bărbat în uniformă, un băiețel vesel și câinele bătrân.
Roșcat era adorat de copii. Chiar și mamele îl lăsau să fie mângâiat, deși se vedea că nu-i de rasă. Dar avea ceva special o demnitate, zic eu.
Iar Vasile le povestea copiilor despre armată, despre prietenie adevărată. Iar ei îl ascultau fascinați.
Într-o seară, după patrulă, Andrei a întrebat:
V-a fost vreodată frică?
Mi-a fost, a răspuns Vasile sincer. Și încă îmi e, uneori.
De ce anume?
Că n-o să reușesc la timp. Sau că n-o să am destulă putere.
Andrei a mângâiat blând câinele:
O să cresc mare și vă ajut și eu. Și-mi iau tot un câine ca Roșcat, deștept și curajos.
O să ai, i-a zâmbit Vasile larg. Fără îndoială.
Roșcat dădea din coadă satisfăcut.
Acum, tot cartierul îl recunoaște. Zic pe la colțuri: Ăsta-i câinele lui Vasile cel din armată. El știe să-i despartă pe oameni de nimicuri.
Și Roșcat pășește mândru printre blocuri, știind prea bine: nu mai e doar un maidanez. E apărătorul celor mici.
