Haide cu mine! Acum am curte fără câine. Vei fi un bun paznic nu te voi supăra! Se urcă pe bicicletă și o luă spre sat. Pe drum, bunicul Ion se uită în urmă de mai multe ori Dar nimeni nu alerga după el.
Era un câine nesociabil Așa cum se spune despre oameni că sunt închiși la suflet Ea era la fel
Cu mulți ani în urmă, bunicul Ion, mergând în pădure să adune nuci, găsi un cățeluș aproape un tânăr. Numai Dumnezeu știe cum ajunsese acel pui în pădurea aceea pustie.
Doar umbla tăcută printre copaci. Nici măcar nu era legată Ceva mic și ud după ploaie Bunicul Ion se încruntă și se apropie.
Stângaci, nu prea frumos Dar totuși Ochii căprui se uitau la el Nu ochii unui pui Ochii unui animal înțelept Bunicul Ion rămase pe gânduri.
Haide cu mine! Acum am curte fără câine. Vei fi un bun paznic nu te voi supăra!
Se urcă pe bicicletă și o luă spre sat. Pe drum, bunicul Ion se uită în urmă de mai multe ori Dar nimeni nu alerga după el. Deja uitase de întâlnirea asta din pădure.
Se ocupă de treburile gospodărești. Și avea de lucru: trei porci, o scroafă cu zece purcei, vaca Măriuca, o duzină de găini, șase rațe cu rățuște și pisica Pluto
Bunicul Ion își făcu o țigară din tutun Nu-i plăceau cele din magazin. Deschise poarta și se așeză pe banca din curte să se odihnească. Dar se înmuiă pe loc
Ochii căprui se uitau la el Atent și ciudat De nu știa ce să facă.
Ei, vii în curte? După o pauză lungă, cățelușul făcu câțiva pași înapoi și dispăru în întuneric.
Așa se întâmpla în fiecare seară Ochii căprui îl priveau, parcă îl cântăreau, căutând o suflet înrudit
Și într-o zi, când bunicul Ion stătea pe bancă și-și făcea o țigară, ea veni la el Îl mirosi și se întinse lângă picioarele lui
Bunicul Ion nu era un om prea blând, obișnuia să se uite la animale mai degrabă ca la lucruri folositoare Și nu și-ar fi putut aminti câte porci, vaci sau găini omorâse în viața lui
Câinii erau pentru pază, pisicile pentru șoareci Nici nu mai știa câți câini muriseră pe vremea lui. Unii otrăviți, alții de boli Și acum coliba din curte stătea goală.
La începutul verii, Zmeul își dădu sufletul Veterinarul spuse că de la căpușe Și nimeni nu-l plânse prea mult. Bunicul Ion era aspru, zgârcit la lacrimi
Iar soția lui, Maria, era și mai tare Ce fire avea baba! Întreg satul își amintea cum omorâse un vițel cu o singură lovitură între ochi, doar pentru că se zbătea când ea îl adăpa
Bunicul Ion trase din țigară și se uită la cățelușa care stătea lângă picioarele lui. Ochii căprui îl urmăreau
Ei, fiară, se pare că ai hotărât să rămâi la mine? Atunci ascultă Te voi hrăni de două ori pe zi, cu ce dă Dumnezeu Dar nu te voi supăra. Coliba e aici. Caldă. Uneori te voi lăsa liber noaptea, câteva ore Tu vei păzi curtea! Să nu treacă niciun străin fără frică! Dacă ești de acord, haide cu mine!
Și așa începu viața ei nouă Bunicul Ion o numi Doina. De unde auzise un nume atât de frumos, rămâne un mister Acum Doina avea o colibă caldă, o gospodărie mare și un lanț.
Timpul trecu, și din cățelușa stângace se făcu un câine mare, frumos și puternic, de care se temea tot satul. Se vorbea chiar că avea sânge de lup
Era atât de frumoasă și neobișnuită Și obiceiurile ei nu erau cele ale unui câine obișnuit. Nu dădea din coadă, nu lingea mâinile
Când bunicul Ion, soția lui sau rudele se apropiau, Doina doar stătea liniștită și se uita la ei cu ochii ei înțelepți.
Dar față de străini era gata să-i sfâșie Nici măcar nu lătra prea mult Mârâia Și mârâitul ei era înfricoșător Dar doar ziua De aceea mutară coliba din curte în ogradă, ca să nu se teamă să bată la poartă.
Noaptea, însă, bunicul Ion o mai slobozea din lanț cu avertizarea:
Peste trei ore vin, să fii aici! Vezi că lăptăresele se tem să vină dimineața din cauza ta! Să nu atingi pe nimeni!!! Trei ore!
Nu mușcase pe nimeni niciodată, nici nu speriase Poate avea alte treburi Dar la ora stabilită, bunicul Ion o găsea mereu în colibă, lucru care îl făcea să o respecte Sau poate Nu, atunci nu învățase încă
Trebuie spus că Doina aducea căței regulat, cum e firesc. Dar ciudat era că, deși o temeau în sat, cățeii ei erau luați repede, ca niște plăcinți fierbinți.
Veneau oameni chiar din alte sate după ei. Pentru că, deși se temeau de Doina, o respectau Nu mușca degeaba Doar dacă era cazul
Era o zi obișnuită de vară. După micul dejun, Doina sta liniștită lângă colibă, se încălzea la soare și cu un ochi urmărea cum micuța Ana se joacă în nisip sub umbra unui copac, iar cu celălalt ochi o vedea pe baba Maria lucrând în grădină
Doina știa că baba Maria o le
