**Jurnalul lui Dumitru, 12 iulie 2024**
Vino cu mine! Curtea mea e acum goală fără câine. O să fii un paznic bun nu te voi supăra!
Am sărit pe bicicleta și am pornit spre satul Valea Lupului. Pe drum mă uitam înapoi la fiecare câte câteva ori, dar nicine nu mă urmărea.
Câinele era neîmblânzită așa se spune când vorbim de oameni cu fire sălbatece, și ea era la fel.
Cu multă vreme în urmă, pe când eram tânăr, am mers în pădurea de la Bălți să culeg alune de pădure și am dat peste un cățeluș, un pui tânăr. Nimeni nu ştia cum a ajuns acea făptură mică în mijlocul pădurii dese. Stătea în linişte, udă de ploaie, fără să fie legată de ceva. M-am apropiat, cu ochii mei obosiţi de muncă.
Era neajutorată și nu prea frumoasă, dar totuşi când ma privi cu ochii săi căprui, nu erau ochii unui pui, ci ochii unui animal înțelept. Mam gândit:
Vino cu mine! Curtea mea e acum fără câine. O să fii un paznic bun nu te voi supăra!
Am luat bicicleta și am mers spre sat. Pe drum mam uitat înapoi de multe ori, dar nimeni nu venea să mă prindă. Am uitat deja de întâlnirea din pădure.
Ajuns la gospodăria noastră, am descoperit că nu era deloc mică: trei purcâţi, o porcine cu zece purceluşi, vaca Mila, unsprezece găini, şase raţe cu pui şi pisica noastră, Pluto. Am aprins țigara de tutun din chibritul de la magazinul din sat, am deschis poarta și mam așezat pe banca din faţa casei să mă odihnesc. Când mam întors, am simţit că cineva mă priveşte.
Ochii căprui mă urmăreau cu o atenţie ciudată, iar eu nu ştiam ce să fac.
Hai în curte? a murmurat căţelușul, apoi a dispărut în întuneric.
Aşa a fost zi de zi; ochii căprui mă vegheau seara, parcă căutau o pereche de suflet.
Întro dimineaţă, când stăteam pe bancă, a venit ea, mia adulmecat mâna şi sa așezat la picioarele mele. Nu eram un om blând cu animalele, le tratam mai degrabă ca pe nişte resurse. Am crescut şi am sacrificat porci, vaci, găini şi alte vite. Câinele era nevoie pentru pază, pisicile să prindă şoarecii Nu-mi mai aduceam aminte câţi câini pierduseră viaţa în urma bolilor sau otrăvirilor. În curte, căsuţa pentru câine era goală.
La începutul verii, o furtună a zguduit tot satul. Veterinarul a vorbit de căpușe, dar nimeni nu sa întristat prea mult. Eu eram un om greu de mișcat, fără lacrimi. Cătălina, soţia mea, era și mai tare. Se spune că, în copilărie, a lovit cu pumnul un viţel doar pentru că se juca zgârcit în faţa ei.
Am tras din ţigară şi am privit la căţelușul ce zăcea lângă picioarele mele. Ochii căprui mă urmăreau cu atenţie.
Deci, prietene, vrei să rămâi cu mine? O să te hrănesc de două ori pe zi, săţi dau adăpost cald. Uneori te voi lăsa să te plimbi noaptea, săţi faci treaba de pază. Dacă eşti de acord, vino cu mine!
Aşa a început noua ei viaţă. Am numit-o Stela un nume pe care lam auzit odată la un târg de la Iaşi şi mia rămas în memorie ca o melodie frumoasă. Acum Stela avea o căsuţă călduroasă, o fermă mare şi un şirag.
Timpul a trecut şi din puiul neîndemânatic a crescut un câine impunător şi puternic, pe care tot satul îl temea. Se zvonea că în rândurile ei ar putea exista şi lupi. Era frumoasă, neobișnuită şi cu obiceiuri ciudate pentru un câine: nu îşi flutura coada, nu îşi linge mâinile. Când mă apropiam eu, Cătălina sau rudele mele, Stela se întindea liniștită și ne privea cu ochii săi inteligenţi.
Străinii îi erau de temut. Nu lătra, doar mârâea, iar mârâitul ei era răsunător, dar numai ziua. De aceea am mutat căsuţa pe marginea grădinii, ca să nu se sperie vecinii.
În nopţi, în timp ce eu o lăsam să iasă din şiragul său, îi spuneam:
Revin în trei ore, să fiţi înapoi la curte! Uitoare, ciobanii se tem să treacă lângă tine dimineaţa la muls! Nu o atinge pe nimeni!
Nu a mușcat pe nimeni. Poate că avea alte interese. Totuşi, mereu o găseam în căsuţă, lucru pe care îl respectam. Deşi sătenii se feriseră de ea, puii ei se năşteau ca pâinea caldă: veneau de la sate vecine, pe cărări de drum, căci respectau puterea ei, nu o căutau de plăcere.
Întro zi toridă de vară, după mic dejun, Stela se odihnea lângă căsuţă, se încălzea la soare şi îşi urmarea cu un ochi mica Măriuca, care sălta în nisip sub umbra unui stejar lângă poarta casei, iar cu celălalt ochi o bătrână, Cătălina, lucra în grădina ei. Măriuca, în trei ani, venise la sat în weekenduri, de la părinţii ei.
Dintrodată, fetiţa a alergat spre Stela, cu braţele întinse:
Stela!!! Stela!!!
Inimă de câine sa umplut de bucurie pentru acea mică fiinţă. Aşa, Stela a vegheat asupra Măriucăi şi a Cătălinei, apoi a adormit.
Mă trezesc printrun zgomot ascuţit: cineva scarpină pe nas cu ghearele. Stela deschide ochii. Pisica Pluto stă în faţa ei și, cu voce şiroaie, spune:
Fă ceva! Măriuca va nimeri în apă!
Privesc peste gard, dar nu văd pe Măriuca nicăieri nici în nisip, nici pe leagăn, nici lângă copac. Pluto îmi strigă:
E lângă iazul! Pantera ei e în apă! Ajutămă! Nimeni nu mă aude! Aaaa!
Stela scoate un urlet puternic, cel mai tare pe care lam auzit vreodată. Se zbate, sare, încearcă să se dezlipească de şirag, dând de tot cu lăbuţa spre gard. Cătălina se ridică, se uită la ea şi, cu un glas amar, spune:
Săţi fi păgubit mintea, cățele
Apoi se întoarce spre grădină. Stela urlă din nou, un urlet de lup, strident, ce a făcut părul să se ridice pe scalpul tuturor celor care lau auzit. Durerea în glasul ei era de nedescris.
Când Cătălina a auzit urletul, a înţeles că ceva teribil sa întâmplat şi a pornit în căutarea Măriucăi. Vecinii au ieșit din curţi, strigând la Dumnezeu. Au găsit fetiţa în ultimul moment, scufundată în iazul mic de lângă case.
Agitaţia a cuprins satul. Ambulanta a sosit repede, părinţii Măriucăi au plâns, dar şi sau bucurat în acelaşi timp. Seara sa liniștit, iar în faţa Stelai sa adunat o delegaţie: tatăl ei, Ilie, soţia lui şi eu, Dumitru, bunicul.
Ilie sa aşezat lângă ea, cu picioarele întinse, şi a spus:
Mulţumesc, că ai salvat copilul meu! Niciodată nu voi uita acest lucru. Te rog, vino să locuieşti cu mine în oraş! Am o casă cu un teren mare, îţi voi da mâncare bună şi pline de bucate, şi vom plimba împreună în fiecare zi!
Stela a privit cu ochii ei căprui, a rămas tăcută, apoi sa aplecat și şi-a odihnit capul pe umărul lui Ilie pentru câteva secunde, apoi sa întors la mine, bunicul său. Sa aşeză lângă picioarele mele, eu am rămas fără cuvinte, lacrimile seau adunat în ochii mei, iar vocea mea sa stins în tăcere.
Așa se încheie această pagină din viaţa mea. Îmi încarc jurnalul cu amintiri, sper ca acestea să rămână vii pentru cei ce citesc.
