NEBUNUL GRIGOREL
Dimineața, soțul a sunat-o pe Aurelia direct la birou și i-a dat vestea: după muncă, merge la familia Vasilache să sărbătorească ziua profesiei.
Dacă vrei, poți veni, a adăugat plictisit, sigur că ea n-o să apară, ci o să stea, ca de-obicei, cu nasul în cărți sau butonând la calculator toată seara.
Bine, a răspuns și ea pe același ton leșinat, dar, la pauza de masă, a zbughit-o în magazinul universal să ia un cadou soțului. Doamnele roiau, ca de obicei, în zona de parfumerie.
Aureliei i-a picat imediat privirea pe o sticluță de colonie scumpăpe cutia lucioasă, un domn elegant, cu o privire șmecheră și zâmbet ironic. Exact ca Grigoraș al ei. Vânzătoarea împacheta cu măiestrie cadourile în folii sclipicioase, cu fundițe. Din senin, o bătrânică a oftat printre rafturi:
Fetelor, le luați bărbaților parfumuri, dar pe la gât și la cravată tot altele-or să-și bage nasul
Toate “fetele” au râs în cor, dar Aurelia s-a trezit bombănind în gând că la ea cam așa a fost mereutotul pentru Grigoraș, el pentru… restul. Când erau tineri, îl iubea orbește, iar el primea totul ca pe un drept ereditar. A dat la facultate la seraldar ea îi scria toate temele noaptea. Când au apărut copiii, toate grijile tot pe ea au rămas.
La început îi mulțumea, apoi și-a făcut un obicei și a luat totul ca pe ceva normal. Privită de departe, familia părea ideală: belșug, liniște, copii cuminți și deștepți. Dar copiii și-au găsit drumul, au plecat, iar Aurelia a rămas cu Grigore. Și a început să simtă un gol în suflet.
Mama ei, acum douăzeci de ani, nu voia mariajul:
Uită-te la el, frumos foc, și știe asta, stă numai în oglindă, insista povestind ca unui copil naiv. Un bărbat frumos aparține tuturor fetelor, iar tu o să te alegi cu mai nimic, chiar dacă ai drepturi cele mai multe.
Ce să zici? Primul punct: soție neiubită. Al doilea: are deja vreo 43 de ani. Al treilea: degeaba, n-o vrea nimeni…
Aurelia s-a oprit lângă fereastră. Soarele ardea ca-ntr-o zi veritabilă de primăvară.
Curând vine și 8 Martie… Și ce dacă? Tot singură… Și viața, uite, aproape-a trecut… Ce-o mai fi înainte…?
De afară se-auzea ciripit vesel, apoi izbituri în geam. A privit: pe pervaz, un vrăbioi ciufulit se uita țintă la ea, cu ochii mari și rotunzi.
Un semn, clar, ăsta-i un semn!, s-a gândit Aurelia. Chiar atunci ceasul de pe perete a început să bată apăsat.
Ce mai stau?! Primul punct: dacă nu ne iubește nimeni, să ne iubim noi pe noi! Trântind ușa, a coborât în grabă scara: întâi la coafor, apoi la magazin…
La șase și jumătate, oglinda nu mai prididea cu mirarea: pe scaunul rotativ, dădea din picior o misterioasă necunoscută. Rochie neagră și scurtă, tunsoare modernă, breton jucăuș vopsit în trei culori, ochi adânci (eyeliner, fard, blend ușor), buze pline, trasate din creion și luciu.
Deci, punctul doi: la patruzeci de ani viața abia începe!
A intrat în bucătărie, s-a întors cu un pahar de vin, a ciocnit cu oglinda:
Punctul treioare ne mai trebuie un soț care nu știe ce femeie are lângă el…?
Ce să mai povestim? Când a intrat la Vasilache, abia se ținea pe tocurile subțiri. S-a iscat un haos completîn câteva secunde, cel puțin trei domni i-au sărit să o ajute: ba să dezbrace paltonul, ba să-i aducă un scaun sau un măr.
Vai, serios? Și al meu e pe aici? Nici nu l-am observat…
Inamicul, adică Grigore, a fost surprins de atac, blocat de tactică și zdrobit de admirația generală.
Dimineața, vrând să-și ia revanșa, Grigore a îndrăznit cu vechea lui aroganță:
Deci, mâncăm și noi ceva dimineața asta?
Dar a cam dat-o-n bară, ori poate nu se trezise bine, fiindcă lângă el nu mai era aceeași adu-mutu și du-mutu.
Alături, torcea liniștit o femeie răsfățată, jucăușă, sigură pe ea. Fără să-și întoarcă bretonul colorat, a miaunat capricios:
Dar tu ai pregătit deja micul dejun, drăguțule?
A întins mâna spre el și, pe jumătate adormită, și-a zis:
Așa, iubire, altfel trecem iar la punctul trei…De data asta, Grigore a zâmbit mirat și, pentru prima dată după mulți ani, s-a ridicat el primul, a pus ibricul pe foc, a scos untul și gemul, fredonând încet pe sub mustața lui blondă. Fiecare pas era anevoios, dar îi venea să râdă de cât de stângaci era printre lingurițe și felii de pâine, ca un băiat care vrea să impresioneze prima lui dragoste.
Aurelia l-a privit peste umăr, din pat. Soarele tânăr de martie se juca prin perdeaua subțire, colorând camera în nuanțe calde, iar totul părea deodată nou, chiar și prosopul zamolit pe masă ori fierbătorul vechi. A tresărit ușor când, cu o stângăcie comică, Grigore a adus tava aburindă și s-a așezat vizavi, cu un aer de copil prins cu tema nefăcută, dar voios peste măsură.
Pofta bună, Aurelia, i-a spus încet, cu o voce pe care o uitase.
Ea a zâmbit larg, și ochii i-au râs, tineri, ca pe vremea când el era pentru ea singura mândrie a lumii. Poate că, într-un final, pe la patruzeci și-un pic, iubirea arată altfelmai curajoasă, mai jucăușă, cu breton colorat și buze de cireș, pornește iar la drum, nu după bărbat, ci alături de el, dacă are cu cine.
Grigore a oftat mulțumit și, printre firimituri, s-a mirat:
Să știi că-mi place de nebuna mea. Aș lua-o de la capăt cu tine, să știi.
Aurelia l-a prins de mână peste masa cu ceai, cu zâmbetul acela nou, strălucitor:
Atunci, să ne cunoaștem din nou. Azi, de la zero.
Și dincolo de fereastră, ca un semn vesel, vrăbioiul ciufulit a bătut iarăși în geam, hotărât, parcă anunțând că și norocul poate începe de la capăt.
