Grădina Vioricăi fusese, de doisprezece ani, mormântul fiului său. Nu la propriuCostin era înmormântat la cimitirul din capătul satuluidar Viorica încetase să mai împăturească mănuși și să răsădească flori în clipa când el s-a dus, răpus de o supradoză, chiar în camera de oaspeți. A lăsat grădina să crească sălbatică; i s-a părut singurul lucru cinstit pe care-l putea face. Îl dezamăgise. Îl găsise prea târziu. Rostise cuvinte nepotrivite când el îi ceruse ajutor. Acum, la șaptezeci și trei de ani, trăia singură în casa unde-i murise fiul, fără putere să se atingă de grădina care, odată, îi fusese bucurie.
Până a apărut Radu, cu o asistentă socială și o brățară la gleznă. Serviciu în folosul comunității, hotărât de instanță, i-au explicat. Nouăzeci de zile. Grădinărit. Radu avea șaisprezece ani, era furios, și într-un fel pe jumătate din ce-i fusese teamă că va ajunge Costin. Prins cu droguri, pe urmele aceleiași tragedii. Judecătorul decisese să lucreze cu o bătrânică din sat, nu să ajungă în arest pentru minori. Viorica era gata să spună nu. Dar în ochii lui Raduîncăpățânați, dar speriați și pierduțil-a văzut pentru o clipă pe Costin, când avea vârsta lui, înainte de necazuri, când săpau împreună roșiile și credeau că lumea poate fi frumoasă. Grădina e a ta acum, i-a spus ea. Eu nu mă mai pot apropia de ea. Lucrezi singur.
Săptămâni la rând, Radu a cotrobăit prin bălării în tăcere, cu mânie și ciudă, folosind sapa pe post de răzbunare, nu de tămăduire. Viorica îl privea de la geam, cu inima frântă la nesfârșit. Era dur cu plantele, supărat pe pământ, muncind ca să-și pedepsească destinul. Apoi, într-o dimineață, Viorica l-a găsit pironit lângă magazie, uitându-se la o placă mică de piatră ascunsă în iederăomagiul discret pentru Costin. Cine a fost? a murmurat Radu. Viorica a ieșit afară pentru prima dată după multe luni. Fiul meu. A murit aici, o supradoză. Eu dormeam sus Glasul i s-a rupt. E vina mea. Trebuia să-l salvez. Radu s-a uitat la ea cu o privire de parcă ar fi recunoscut ceva. A murit și fratele meu. Tot așa. Eu l-am găsit. De-asta am început să vând să simt că am putere asupra a ceva
Din ziua aceea au grădinărit împreună. Nu mai lucrau în liniște, ci povesteau în timp ce săpau și plantaudespre Costin și fratele lui Radu, despre dependență și pierdere, despre vinovăția de-a mai trăi când altcineva drag nu o mai poate face. Viorica i-a arătat florile preferate ale lui Costin, busuiocul pe care-l plantau împreună, legumele care umpleau frigiderul toamna. Radu punea mâna pe răsaduri cu delicatețe, înțelegând că fiecare plantă era o amintire, fiecare floareo mică înviere. Mama nu vrea să vorbească de fratele meu, i-a spus el într-o după-amiază. Parcă nici n-a existat. Dar eu nu pot să-l uit. Și nici nu vreau să-l uit. Viorica i-a așezat mâna pe umăr. Atunci nu-l uita. Să ții minte nu e totuna cu a rămâne blocat în trecut. Fratele tău merită să fie pomenit. La fel și viitorul tău.
În ultima zi de muncă a lui Radu, grădina era cu totul schimbatăplină de culoare și viață, organizată cu grijă, un loc unde morții erau omagiați, dar vii trăiau cu speranță. Viorica s-a oprit lângă el și a privit ce-au creat împreună. Mi-am petrecut doisprezece ani pedepsindu-mă cu grădina asta, a spus încet. Mi-ai arătat că și durerea poate înflori frumos dacă o îngrijești cu drag, nu cu vină. Radu s-a șters la ochi. M-ați salvat, tanti Viorica. Cum ați vrut să-l salvați și pe Costin. Ea a clătinat din cap. Ne-am salvat unul pe altul. La plecare, Radu s-a întors. Pot să mai vin la grădină, chiar și după ce-am terminat cu pedeapsa? Viorica i-a zâmbit printre lacrimi. De acum, grădina asta e și a ta. Și așa a și fosto grădină în care două suflete îndoliate au semănat iertare, au cules speranță și au învățat că, în locurile pe care le credeam moarte, pot răsări cele mai frumoase flori.
