Glumiță
Ioana! Ioană, lasă-mă să văd și eu!
Șoapta Iulianei s-a întins în toată clasa și doamna Marina Victoria s-a oprit din completat catalogul.
Iuliu, lasă copiatul și scrie singură!
Doamna Marinei, dar chiar e greu! răspunse Iuliana, mereu cu gura mare.
Cine a zis că trebuie să fie ușor? Și pe urmă, Iulia, Ioana are altă variantă. Deci, nu te mai ruga de ea!
Cum așa?! Păi ea stă chiar în față!
Exact! chicoti doamna Marina, imitând-o. I-am dat temă separată.
Ha! Asta e incorect! Iuliana își băgă fața în caiet și deja se uita după altă scăpare.
Nimeni n-a observat cum s-a strâns Ioana în bancă, de parcă voia să dispară, cu ochii în caiet ca să nu fie văzută.
Că ea era scăparea întregii clase știau toți profesorii. Cine să vină altcineva cu mintea luminată? Și profitau de acest lucru toți, fără rușine. Cum să spui nu?! S-ar supăra peste măsură și băieții, și fetele.
Dar nici rea nu era Ioana. Mai lăsa să copieze, dar cum o sfătui mama, încerca să nu fie evident, să nu îi zarzânească profesorii.
Ioana, știu că ești o fată foarte bună, dar să ai grijă și de tine. Ai nevoie de medie bună, vrei să ajungi unde-ți dorești, nu strica pentru prostiile unora care nu-s în stare să rețină două reguli.
Mama avea dreptate, dar Ioana, ascultând-o, doar oftează. Dacă mama ar ști ce înseamnă să fii premiantă într-o clasă unde nimănui nu-i pasă…
La această școală o mutase mama după divorț. Motive erau destule. Nu în ultimul rând, că frățiorul ei de-abia apăruse. Dar copilul, pe nume Vlad, venise pe lume în noua familie a tatălui, încă pe când părinții Ioanei erau, oficial, împreună.
Ea, evident, n-a primit nicio explicație. Ce să știe un copil de șase ani? Adulții cu problemele lor, Ioana se ascundea cu un album de desen și culoarea neagră. Harnică și ordonată, colora foaie după foaie într-un negru absolut, cât să nu rămână niciun colț luminos.
Prima care a văzut desenele a fost bunica.
Vai de voi! Ce i-ați făcut copilei…
Bunica era mama soacrei Oanei, dar ținea cu nora. Din familia asta…
Seamănă cu ta-su! Nici al meu nu stătea pe-acasă… Da eu tot îl iertam. Ce să faci? Așa-i firea lor… Numai că al meu se întorcea mereu și fără copii din altă parte.
Și ați putut ierta?
Dar ce era să fac, Otilia? L-am iubit. Și știam că și el mă iubește, altfel n-ar mai veni.
Iertarea a fost ușoară?
Deloc! Nici n-am iertat de tot. Am trăit o viață cam chinuită. Acum, la bătrânețe, nu știu de ce-am făcut asta. Poate-i ciudat, dar zic să fii recunoscătoare că bărbatul tău și-a făcut alt copil, măcar ai putut pleca. Că eu văd, Otilio… Ești ca mine. L-ai fi primit iar. Nu-i așa?
Nu știu… Mă doare prea tare…
Te cred. Dar ai grijă de fata ta, Ioana. Nu-i vina ei în nimic…
Da. Aveți dreptate. Numai noi, adulții, suntem de vină.
Și a făcut Otilia ceva ce n-ar fi bănuit nimeni. Și-a chemat fata, s-au așezat față-n față și i-a spus totul, pe șleau.
Ioana, noi doi nu mai locuim împreună.
De ce?
Ne despărțim. O să stăm doar noi două, dar tata rămâne tata și vă vedeți când se poate. Nu plânge! Uite la mine! Tata nu pleacă din viața ta!
Și tu? șopti Ioana printre lacrimi nervoase. Oare cât de proști pot fi adulții? Fac întotdeauna numai cum vor ei!
Eu mereu sunt aici, nu merg nicăieri…
Atunci și-a dat seama Otilia de teamă când copilul își colora hârtia doar în negru, se temea să nu plece și mama.
Au trecut luni bune să o liniștească. A fost greu, dar încet, încet, lucrurile s-au mai așezat. Ioana îl vedea pe tata, poate nu atât de des cum dorea, dar a înțeles: pe mamă o părăsise, nu pe ea. Tata o răsfăța și el, iar cu Otilia a ajuns la un acord, punând interesele fetei pe primul loc. Ioana mergea cu familia tatei la mare, se juca cu frățiorul ei și a reușit să se înțeleagă și cu noua soție a tatălui Irina, care era deschisă și bună cu copii. N-au avut niciun conflict.
Totuși, Ioana se întreba uneori dacă tata nu a plecat pentru că nu fusese ea cum trebuia. Poate Irina era mai potrivită, poate băiețelul lor i se părea mai cuminte… Chiar și dacă mama și bunica îi spuneau că nu e așa, buba asta de îndoială nu o lăsa să se bucure cu adevărat de nimic ce făcea.
La început, nu era așa evident. A avut ceva emoții la prima serbare când a fost chemată să spună o poezie. O săptămână întreagă au exersat în oglindă, era sigură pe ea, știa poezia pe de rost. Dar când i-a venit rândul, s-a blocat. A uitat tot, lacrimile țâșneau pe obraji, nu a putut spune niciun cuvânt.
Dar directoarea de atunci a venit lângă ea, i-a șters lacrimile și i-a spus șoptit:
O spui mai târziu?
Și Ioana a dat din cap.
Doamna Marina nu a uitat, și după ore a așteptat-o la ieșirea din școală.
Uite, Ioana, acum vrei să-mi spui poezia? Chiar am chef să o aud!
Părea o nimica toată, dar pentru Ioana era enorm. S-a ridicat, s-a lăsat de mâna mamei, și-a recitat poezia perfect, iar profesorii de lângă au aplaudat.
Foarte bine! Știam că poți!
Dar… am ratat la serbare… ochii Ioanei iarăși umezi.
Cum să fi ratat?! Ai reușit! Uite câți suntem și toți pentru tine am aplaudat. Nu contează că la serbare nu ai putut. Important e că ai reușit! Înțelegi?
Parcă da…
Așa a ținut minte mereu. Și când, mai târziu, doamna Marina Victoria a devenit diriginta ei, Ioana a fost fericită. Știa că pe dirigintă poate să se bazeze.
Aveți o fată firavă și talentată! V-ați gândit să o dați la un liceu de matematică? Ioana are talent! Aici… copiii nu vor la olimpiade sau să învețe prea tare. Colegi normali, dar fetița face eforturi să nu iasă din tipar. Dar e ca și cum ai culca un fluture sub trei plapume groase! Nu-i bine…
Otilia știa, dar nu avea cum să meargă atât de departe cu școala. Familia tatei abia aștepta un alt copil, bunica era răcită și Otilia lucra pe două fronturi, să strângă bani pentru un apartament mai mare. În cel lăsat după divorț, era greu și pentru două persoane.
Mai rabdă un pic, Ioana. O să găsim o soluție, promit!
Stai liniștită, mamă! Răbd eu…
Cum merge școala?
Merg…
Nu merge, las-pă și povestește tot!
Se hârjoneau pe canapea, și apoi începea Ioana, cu tot adevărul.
Nimeni nu o jignea pe față, dar în spate tot auzea:
Iar se dă cioară la tablă! Ai văzut cum a răspuns la istorie? Nu mai luăm noi note bune, dacă tot e în față mereu!
Direct nu i se zicea nimic, dar a venit ziua asta…
Ioană! Zece minute! Eu nu termin! șopti Iuliana nervoasă.
Doamna Marina nu băgă de seamă agitația Iulianei, iar Vasile, colegul de bancă, împinse caietul spre Ioana, să vadă enunțul pentru varianta Iulianei.
Mersi! șopti Ioana, arătându-i greșeala lui Vasile.
Ei se înțelegeau din priviri, doi-trei ani same bancă. Cifre pe ciornă, o privire și corectau fără explicații.
Ciorna Ioanei a ajuns la Iuliana și la final de oră era liniște.
La pauză, iad:
Ești normală? Stai ca statuia! Final de semestru, la mine nu e nimic scris, tu nici nu clipești! Asta-i prietenie?!
Tu nu ai dreptate! vocea Ioanei calmă, dar inima-i bătea tare.
De ce să fie mereu datoare cuiva? De ce așa?
Bunica, când se enerva, nu înjura ci spunea: Ce mama naibii…, a interzis Ioanei cuvintele grele.
Ești fată, nu hamal din port! Fii și tu domnișoară, măcar!
Dar tu, bunica?! Și tu te aprinzi uneori!
Sunt trecută de tinerețe, Ioană. Pentru mine ar părea farmec, dar tu… N-ai de ce să vorbești urât. Copile, ce-i permis unui bărbat, nu-i mereu permis unei fete.
Da de ce nu?
Băieții nu se însor cu tovarășele de ceartă. O să fie prieteni, dar nu mire mireasă. Tu n-ai vrea puțin mister, așa cum citești în poezii?
Da, știi…
Mai voia să înjure ca băieții, se vedea în ochi, dar ceva o ținea pe loc…
Las-o, Iuliano! Vasile, supărat, strângea manualul de fizică. Tu ce-ți închipui, că lumea ți-i datoare?
Păi, prietenii nu așa fac?
Ci că și tu copiezi, numai nu recunoști! sări și Iuliana.
Ba nu! Ioana nu a mai rezistat. Vasile muncește pe bune! Uneori, doar corectez greșeli. Și gata, destul! Ți-am ajutat? Ți-am ajutat! Ce mai vrei???
A ieșit cu ghiozdanul în spate și s-a pierdut pe coridor să nu plângă de față cu toată clasa.
Iuliana nu a mai zis nimic, doar bombăni pentru ea:
Toate clare cu tine, Ioano. O să vezi tu…
De-atunci nu și-au mai vorbit. Deloc. Timp de zile bune. Iar clasa aștepta să vadă ce născocește Iuliana pentru ex cea mai bună prietenă.
Iuliana era cu imaginația bogată. Nu era chip să-i dai peste nas fără să te răzbune. Și a venit răzbunarea, altfel de data asta…
Ioana găsește în ghiozdan o hârtie: Ioana, îmi placi mult! Vasile.
Scrisul o imita perfect pe al lui Vasile. Cum să-i treacă prin minte că ar fi altcineva?
Nu avea de unde să știe că Iuliana a tras sfori, a rugat profesoara de limba română să transporte teancuri de compuneri și a găsit printre colegi un scris asemănător cu al lui Vasile, punând la cale mini-sceneta.
Uite, Ioana, ai să plângi și tu, nu doar eu…
Fetele din vestiarul de la sport s-au amuzat când Ioana a găsit biletul.
Ce-i asta? Ioano, ia uite! Domnișoara noastră cu inima moale! Iuliana a smuls biletul și l-a fluturat. Ha, trebuie strategie nouă!
Dă-l înapoi!
Stai că-i mai amuzant! Vasile! Vasi, vino-ncoace!
Ioana a albit la față.
Că Vasile îi plăcea știa doar jurnalul și mama.
Mămico, e rău să-ți placă de cineva?
De ce să fie rău?
E cam devreme…
Sufletul nu are vârstă când vine vorba de dragoste, Ioana…
Dar îl iubesc?
Ești îndrăgostită. E sentimentul acela fain, anunță dragostea…
Cum adică?
Ca și cum ai sta în prag, ai privi pe ușă întredeschisă, acolo poți găsi și bucurie și durere.
Dar de ce?…
Dragostea e puternică, dă tot felul de trăiri. Viața fără dragoste n-are farmec. Ne naștem cu acea dorință să nu fim singuri…
Deci e bine?
Normal, dacă ai capul pe umeri!
Vorbeau des, mama și fata, și păstrau taina ca pe o comoară. Dar Iuliana a intuit, după felul cum a reacționat Ioana la bilet, cum s-a uitat la ușă, întrebătoare dar n-a gândit nici o clipă că-i făcătură, că Vasile era tot pe terenul de volei…
Băieții râdeau când Iuliana a strigat biletul, fetele erau cu ochii pe Ioana, să vadă cum reacționează.
A apărut și doamna Marina fix când trebuie:
Ce-i aici?
Doamna Marina, noutăți! jucăușă, Iuliana pupă bilețelul. Tili-tili-bum! Mire și mireasă!
Iuliana, nu mai spune prostii. Ce ai acolo?
Un bilet! De la Vasile pentru Ioana. Zice că o place!
Râsul care abia se porni, se opri la mustrarea cu privirea a dirigintei.
Așa, liniște! Ioana?
De ce, oare, și-a amintit atunci momentul cu poezia și privirea serioasă a Mădălinei? N-ai de ce să-ți fie teamă! Poți!
A făcut doi, trei pași, s-a apropiat de Marina, care o privea dulce și sigură, ca mama.
Iuliana mi-a luat biletul. Nu voiam să-l vadă nimeni.
Am înțeles, Vasile? a întrebat doamna Marina la băieți.
Și s-a întâmplat ceva neașteptat.
Eu am scris!
Vasile a împins deoparte băieții, a luat biletul de la Iuliana, și-a pus în mâna Ioanei:
Nu-i frumos să citești biletul altuia, Iuliano!
Minți! Iuliana era gata să plângă, planul stricându-i-se cu totul.
Nu era să fie circ, nu era să fie bătaie de joc. Ioana putea merge cu fruntea sus mai departe…
Ce n-a știut nimeni e că Ioana stătea dreaptă numai de frică, să nu-l vadă ceilalți cum îi tremura inima.
Dar ceva s-a schimbat brusc. Simțea că zboară de ușurare. Poate nu-i cresc aripi, dar parcă plutea pe coridorul școlii.
Iuliana, gluma s-a terminat! a tăiat Marina.
Am vrut doar să glumesc! El minte!…
Gata! Vasile a strâns biletul și l-a dat Ioanei. Ține-l, să nu-l mai vadă nimeni. Doamna Marina, tema de azi?
Ha! Asta da cinste! Va fi una la zi. Mergeți la oră, că sună clopoțelul și tot pe aici sunteți!
Clasa a șaptea B s-a mobilizat rapid, fără să mai bage seamă nici la Iuliana roșie de furie, nici la zâmbetul larg dintre Ioana și Vasile, nici la biletul mic alb lipit în pumnul fetei.
Biletul acela Ioana îl va lipi cu grijă în jurnal, să-l păstreze până când, la propria nuntă, îl va da lui Vasile.
Uite, soțule!
Ce-i asta, soție?
Începutul nostru…
Și chiar ai încredere să mă lași să citesc tot?
Oricum, tu știi!
Nu chiar tot…
Ce-a mai rămas taină? Ioana se va lipi de el, fără teamă de gălăgia și Amar!-ul de la masă.
Ții minte când povesteai despre îndrăgosteală, pragul, ușa?
Da…
Ai trecut de prag?
Ochii Ioanei vor sclipi când îi va șopti:
Firește! Și-am încuiat ușa după mine… Numa că nu mai sunt îndrăgostită…
Cum adică? Vasile mirat.
Așa, Vasi! Te iubesc!
Acum am înțeles! Amar, Ioano?
Amar!
