– Glumești? – se miră Andrei, – cum e posibil? Doar ai douăzeci și unu de ani! Și de ce nu mi-ai spus până acum?!
Elena se lipi de el, privindu-l cu devotament în ochi:
– Mă temeam că te vei îndepărta și nu vei mai vrea să ne căsătorim…
– Iar acum? La ce te aștepți?!
***
Se întâlniseră întâmplător. Elena umpluse două sacoșe uriașe la Mega Image, iar afară – polei. Se împiedică pe trepte, dar mâini puternice o prinseră în zbor.
– Atenție, – auzi un glas cald lângă ea, – țineți-vă de mine…
Când se simți stabilă, ridică privirea spre salvator:
– Mulțumesc mult…
– De ce v-ați încărcat așa? – întrebă străinul zâmbind, – și în astfel de vreme?
– Aștept părinții în vizită, – răspunse simplu Elena, – să vadă cum trăiesc în oraș. Așa că…
– Înțeleg. Și departe aveți de dus? Să vă ajut cu mașina?
– Nu, mulțumesc. Mi-ați ajutat suficient. Sunt aproape – blocul acela.
Elena păși cu grijă spre casă. Bărbatul plecă pe drumul său…
Toată ziua încercă să se concentreze la muncă, dar în van: îi revenea mereu în minte străina misterioasă. Exact așa o numea în gând.
«Ce ființă delicată, – se gândea, – privire deschisă, fără machiaj excesiv, nici măcar ruj. Și obrajii… Un rumențeș natural… Vocea ca un pârâiaș… Trebuie s-o găsesc. A zis că locuiește aproape…»
Andrei nu fusese vâslit de femei, dimpotrivă: se ferea cu grijă, așteptând mereu o înșelare.
Prima lui iubire se sfârșise cu trădare. Din clasa a cincea adora o colegă care, după ce-l condusese la armată cu promisiuni, se măritase peste șase luni cu fiul unui antreprenor.
Când se întorsese, ea spusese fără rușine:
– Nu te mai stresa. Te iubesc, dar a trăi în chirie sau cămin? Fără lei în portofel? Nu. Vreau viață decentă. Înțelegi, nu?
Andrei înțelesese. Suferise ani întregi. Se lăsase pe alcool, dar apoi se trezise: angajare, facultate la distanță…
Acum, la treizeci de ani, visa la o fată văzută o dată. Și-atât – o clipă.
Inima însă îi zvâcnea după atâția ani de gheață. Și acum… nici măcar numele nu-i știa…
Două săptămâni stătu la Mega Image. Așteptă. Și ea apăru.
Seara, Elena intră să cumpere mâncare. Se sperie când un bărbat sări în calea ei:
– În sfârșit v-am găsit!
Recunoscându-l, zâmbi:
– De ce m-ați căutat?
– N-am făcut cunoștință! Sunt Andrei, și dumneavoastră?
– Mă cheamă Elena, – îl studie curioasă, – și acum, Andrei?
– Acum? Acum mergem la cină! Acceptați?
– Nu știu, e atât de neașteptat…
– Haideți, Elena! – o imploră el, – am atâtea să vă spun…
Îi povesti tot: prima iubire, anii de singurătate, fericirea că o găsise…
Elena ascultă. Bărbatul acesta timid și sincer o câștiga…
Începură să se întâlnească zilnic. Cu cât petreceau mai mult timp, cu atât se apropiau, deși ea păstra distanță intimă.
La început, Andrei fu surprins, apoi încântat. Era sigur acum: Elena era aleasă destinului!
O prezentă mamei. Ea îl duse la părinții săi din sat.
Lui Andrei îi plăcură simplitatea locului, oaspeții primitori. Acolo, în fața tuturor, i-o ceru de soție…
Nunta fu intimă, cum dorea ea. Dar voia o călătorie specială. Andrei cumpără bilete. Plecarea – peste o lună.
După două săptămâni de căsnicie, Andrei simți că Elena e tulburată.
– Ce e, dragă? – o întrebă îngrijorat, – ești bine?
– Trebuie să vorbim, – șopti ea…
– Spune, te ascult.
– Nu știu cum vei reacționa…
– Orice ar fi, te iubesc, – o liniști el.
– Trebuia să-ți spun mai devreme… Am doi copii…
– Ce? Glumești? – se cutremură Andrei, – cum e posibil?
– Nu glumesc…
– Dar ai doar douăzeci și unu de ani! Când ai avut timp? De ce tăceai?!
Elena se apropie, privindu-l cu intensitate:
– Mă temeam să nu mă părăsești…
– Și acum? La ce te aștepți?!
– Sper că mă vei înțelege…
– Să te înțeleg?! – el nu-și venea în fire, – Copiii tăi unde sunt? Am fost la sat… Părinții tăi tăceau?!
– Stau la verișori. Nu pot avea copii, așa că i-am luat pe ai mei.
– Și părinții tăi? Nu le pasă de nepoți?
– Îi vizitează, dar refuză să-i ia. Zic că nu pot.
– Familie minunată…
– Nu fi rău! Nu m-am băgat eu în seamă – tu m-ai căutat…
– Da… – mârâi el, – și inocența ta… Te credeam castă…
– Mă temeam să nu mă pierzi…
– Și acum? Ce schimbă?
– Nu vreau minciuni. Ești soțul meu. Accepti sau nu, depinde de dragostea ta.
– Dacă refuz, îi lași acolo? Nici măcar nu-i vei vedea?
– Dacă vrei…
– E monstruos! Nu înțelegi?!
– Te iubesc atât de mult…
Andrei nu mai putu răbda. Ieși în goană din casă.
Plimbându-se prin Chișinău, se gândi să meargă la mama sa.
– Nu știu ce să-ți spun, – oftă ea, – decizia e a ta.
– Ce să decid? Dacă accept – viața mea se schimbă. Dacă refuz – copiii rămân fără mamă.
– Atunci așteaptă. Dar… Cum poți trăi cu cineva capabil de așa ceva?
– Nici eu nu știu…
– Poate divorț?
– O iubesc, mamă…
Andrei rămase cu ea. Oferi să ia copiii, dar Elena refuză:
– Nu vreau povară pe tine. Să-i vizităm doar.
– În ce calitate? – întrebă el obosit, – probabil o strigă pe mătușă „mamă”.
– Și lasă! Sunt fericiți – asta contează.
– Cum vrei, – răspunse el, evitând subiectul.
După câteva vizite, Andrei se întreba:
«Ce se va întâmpla când vom avea copil? Dacă pățesc ceva? Îl va trimite și pe el la verișori?»
Un an mai târziu, Andrei depune cerere de divorț…
Nu mai putea trăi așa…
Iar dragostea se risipise ca fumul…
