– Glumești? – se miră Andrei, – cum e posibil? Doar ai douăzeci și unu de ani! De ce nu mi-ai spus nimic până acum?!
Elena se apropie de soț, privindu-l cu devotament în ochi:
– Mă temeam că te vei îndepărta de mine și nu vei mai vrea să ne căsătorim…
– Și acum? La ce te aștepți?!
***
Se întâlniseră întâmplină. Elena cumpărase provizii la Kaufland, ieșise cu două pungi grele, iar afară – polei. Se împiedicase pe trepte și ar fi căzut dacă niște mâini puternice nu o prinseseră în zbor.
– Cu grijă, – auzi un glas cald lângă ea, – țineți-vă de mine…
Când simți că-și recapătă echilibrul, ridică privirea spre salvator:
– Mulțumesc frumos…
– De ce v-ați încărcat așa? – întrebă străinul zâmbind, – Cum de în astfel de vreme?
– Aștept părinții în vizită, – răspunse Elena simplu, – vin să vadă cum mă descurc singură. Și-am…
– Înțeleg. Și departe aveți de dus toate astea? Să vă conduc cu mașina?
– Nu, vă rog. E prea mult. Ați făcut deja atât. Ajung singură. E chiar lângă, blocul meu.
Elena păși cu precauție spre direcția indicată. Bărbatul își văzu de drum…
Toată ziua încercă să se concentreze la serviciu, dar în van: chipul străinei îi răsărea mereu în minte. Așa o numea în gând – „Zâna din vis“.
„Ce ființă încântătoare, – se gândea, – privire deschisă, fără machiaj excesiv, parcă nici buze nu-și vopsise. Și obrajii… Un rumen delicat, abia vizibil… Și glasul… Ca un pârâiaș… Trebuie s-o găsesc. Spuse că locuiește aproape…“
Andrei nu fusese vreun amator de femei, dimpotrivă: se ținea precaut, așteptând mereu o înșelare.
Motivul era o primă iubire trădată. Din clasa a cincea, se îndrăgostise de o colegă care, după ce-l petrecuse la armată cu promisiuni de așteptare, se măritase peste jumătate de an cu fiul unui antreprenor.
Când se întoarse, ea îi spuse fără rușine:
– Andrei, nu te mai stresa. Dacă te liniștește, știi că încă te iubesc. Dar a iubi și a te căsători sunt lucruri diferite. Ce-mi poți oferi? O viață în chirie sau la cămin? Cu buzunarul mereu gol? Nu. Vreau să trăiesc decent. Sper că înțelegi…
Andrei înțelese. Suferi mult. Ajunsese să bea. Dar se trezi, se angajă, se înscrise la facultate la distanță…
Acum, la treizeci de ani, un bărbat singur dar stabil, visa la o fată pe care o văzuse o dată. Și-atunci – fugitiv.
Inima i se încălzise după atâția ani de gheață. Și acum… tresărise. Dar nici măcar numele nu-l știa…
Două săptămâni stătu la Kaufland, așteptând-o. Și ea reapăru.
Seară, după serviciu, Elena intră să cumpere ceva pentru cină… Se sperie când un bărbat i se aruncă în cale:
– În sfârșit v-am găsit!
Recunoscându-l, zâmbi:
– Dar de ce m-ați căutat?
– Am uitat să ne prezentăm! Eu sunt Andrei, și dumneavoastră?
– Mă cheamă Elena, – fata îl studie curioasă, – și ce urmează, Andrei?
– Ce urmează? O cină minunată la restaurant! Sunteți de acord?
– Nu știu, e atât de neașteptat…
– Acceptați, Elena! – o imploră el, – am atâtea să vă spun…
Îi povesti tot: prima iubire, anii de singurătate, bucuria că o întâlnise, văzând-o ca un dar al destinului…
Elena ascultă… Acest bărbat, atât de gingaș și puțin naiv, începea să-i placă…
Începură să se întâlnească. Zilnic. Cu cât petreceau mai mult timp, cu atât se apropiau. Erau bine împreună, deși Elena păstra o modestie deosebită, ținându-l la distanță.
La început, acest lucru îl deruta, apoi îl încântă. Acum era sigur că Elena era aleasă destinului său!
O prezentă mamei sale. Ea îl duse la părinții ei din sat.
Acolo, Andrei fu încântat. Viața simplă, oamenii drepți. Gazde primitoare.
Acolo, în prezența părinților, Andrei îi ceru mâna…
La registratură veniră doar apropiații: așa dorise Elena. Spusese că nu vrea petrecere, dar visa la o călătorie de nuntă. Andrei acceptă. Cumpără bilete. Plecarea era peste o lună.
De două săptămâni trăiau împreună. Andrei abia-și credea fericirea. După serviciu, zbura acasă ca pe aripi…
Într-o seară, i se păru că Elena e tulburată.
– Ce ai, dragă? – o întrebă îngrijorat, – ești bine? Te doare ceva?
– Trebuie să vorbim, – șopti ea…
– Vorbesc, sunt atent.
– Nu știu cum vei primi asta, – începu Elena, căutându-și cuvintele.
– O să înțeleg, – Andrei văzu agitația ei și încercă s-o liniștească, – orice s-ar întâmpla. Știi cât te iubesc…
– Trebuia să-ți spun mai devreme… Dar n-am putut…
– Elena, nu mă chinui, – tensiunea începu să-l cuprindă, – nu mă mai iubești?
– Ba da. Dar… Iartă-mă… Am copii… Doi…
– Ce? Glumești? – se cutremură el, – cum se poate?
– Nu glumesc…
– Dar ai doar douăzeci și unu de ani! Când ai apucat? De ce n-ai spus?!
Elena se lipi de el, privindu-l cu devotament:
– Mă temeam că te vei îndepărta și nu vei mai vrea să ne căsătorim…
– Și acum? La ce te aștepți?!
– Nu știu. Sper că mă vei înțelege și ierta…
– Ierta?! Eu?! – Andrei încă nu credea…
– Am avut și eu o poveste dură. Ne iubeam profund. Când a aflat că sunt însărcinată, m-a părăsit. Aveam doar șaptesprezece ani. Când s-a născut băiatul, și-a cerut iertare. L-am iertat. Am trăit împreună. Un an mai târziu, s-a născut fetița. Dar el, în timp ce eu eram gravidă, avea altă relație. Aricăi îi era șase luni când m-a părăsit din nou. De data asta, cu doi copii.
– Și unde sunt copiii tăi acum? Cum de părinții tăi n-au spus nimic? Și ei au ascuns…
– Stau la rude. Nu au copii, așa că le-am lăsat pe micuți acolo.
– Și părinții? – continuă Andrei, – nu le pare rău de nepoți?
– Îi vizitează, dar refuză să-i ia în grija lor. Spun că nu se descurcă.
– Bine. Ce familie…
– De ce vorbești așa? Nu am vrut să fie așa. Tu m-ai căutat…
– Așa e…, – mormăi el, – și inocența ta a fost bine jucată… Chiar te-am crezut…
– Mă temeam să nu mă atașez prea tare. Mă gândeam: dacă nu vom reuși…
– Și am reușit?
– Bineînțeles! Ne iubim!
– Și poți spune asta după o minciună atât de monstruoasă? Puteai să-mi spui de o sută de ori înainte! Dar nu! Ai ales acum, când suntem deja căsătoriți!
– Ce s-a schimbat? Doar asta am ascuns. Acum ești soțul meu și nu mai vreau să mint. Dacă vei accepta, va depinde de dragostea ta.
– Adică dacă accept copiii, te iubesc. Dacă nu, nu?
– Dacă refuzi, vor rămâne la rude. Dacă vrei, nici nu-i voi vedea.
– Adică ești dispusă să-ți abandonezi copiii pentru mine?
– Da.
– Ești monstruoasă! Nu înțelegi?!
– Te iubesc atât de mult…
Andrei nu mai putu asculta. Luă geaca și ieși în goană.
Cutreieră străzile ore în șir, evitând să gândească. Încercă să se calmeze.
Se hotărî să meargă la mama sa. Avea nevoie să vorbească…
– Nu știu ce să-ți spun, fiule, – spuse mama după ce-l ascultă, – tu trebuie să rezolvi.
– Ce să rezolv? Știu deja: dacă accept, voi fi nefericit; dacă refuz, îi condamn la o viață fără mamă.
– Atunci nu grăbi nimic. Gândește-te. Dar… Nu-ți închipui cum vei trăi cu cineva capabil de așa ceva…
– Nici eu…
– Poate ar fi mai bine să divorțați?
– O iubesc, mamă…
– Atunci nu știu…
Andrei rămase cu ea. Oferi să ia copiii, dar Elena refuză:
– Nu vreau să-ți îngreunez viața, – spuse calm, – să rămână acolo, îi vom vizita.
– În ce calitate? – întrebă el obosit, – probabil o strigă pe mătușă „mamă“.
– Și lasă. Sunt fericiți, asta contează.
– Cum vrei, – răspunse Andrei, evitând subiectul ulterior.
Vizitară copiii de câteva ori. Privind-o pe Elena cu ei, Andrei se gândea:
– Oare ce se va întâmpla când vom avea copilul nostru? Dacă-mi va păți ceva? Îl va lăsa și pe acela aici?
Un an mai târziu, Andrei depuse cerere de divorț…
Nu mai putea trăi așa…
Iar dragostea se risipise…
