– Glumești? – se miră Andrei, ochii lui căpătând o expresie uluită. – Cum e posibil? Doar ai douăzeci și unu de ani! De ce nu mi-ai spus nimic până acum?!
Ana se apropie de el, privindu-l cu intensitate:
– Mă temeam că m-ai părăsi și te-ai răzgândi să mă iei de soție…
– Și acum? La ce te aștepți?!
***
Se întâlniseră întâmplător. Ana cumpărase provizii la Mega Image, ieșind pe stradă cu două pungi grele când gheața o surprinse. Se clătină pe trepte, dar o pereche de brațe puternice o prinseră în cădere.
– Atenție, – îi șopti un glas cald lângă ureche. – Țineți-vă de mine…
Odată echilibrată, ea ridică privirea spre salvator:
– Mulțumesc mult…
– De ce v-ați încărcat așa? – întrebă străinul cu un zâmbet. – În vremea asta?
– Aștept părinții în vizită, – răspunse ea simplu. – Vin să vadă cum mă descurc în oraș. Și…
– Înțeleg. Departe aveți de mers? Pot să vă duc cu mașina?
– Nu, vă deranjez. Deja m-ați ajutat. Sunt aproape – blocul meu e chiar colo.
Ana păși cu grijă spre clădire, iar bărbatul se îndepărtă.
Toată ziua, Andrei nu-și putu concentra gândurile: chipul străinei îi rămăsese întiparit în minte. O numea „zâna din magazin” în gând, amintindu-și ochii ei limpezi, obrajii naturali, vocea ca un pârâiaș. „Trebuie s-o găsesc”, își spuse.
Nu era un fluturare de fete, ci un om precaut, rănit odinioară de dragostea din adolescență. Colega lui de clasă, pe care o iubise din clasa a cincea, îl părăsise când plecase în armată, măritându-se cu fiul unui antreprenor. Când se întâlniseră după serviciu, ea îi spusese fără rușine: „Dacă te consolează, știu că încă te iubesc. Dar dragostea și căsătoria sunt lucruri diferite”.
Andrei suferise, se lăsase pe alcool, dar se trezise la realitate: se angajase, terminase facultatea la fără frecvență. Acum, la treizeci de ani, visa la o femeie pe care o văzuse o dată.
Două săptămâni o așteptă în fața magazinului. Într-o seară, ea reapăru.
– Ți-am găsit! – exclamă el, aproape căzând în genunchi.
Ana, recunoscându-l, zâmbi:
– De ce m-ai căutat?
– N-am apucat să ne prezentăm! Sunt Andrei, iar dumneavoastră?
– Ana. Și acum, ce urmează?
– O cină la restaurant! Acceptați?
În seara aceea, Andrei îi povesti tot: dezamăgirea tinereții, anii de singurătate, fericirea de a o întâlni. Ana îl asculta, atrasă de vulnerabilitatea lui.
Începură să se întâlnească zilnic, dar ea păstra o distanță intimă. Lucrul acesta îl încântă – era semn că Ana era diferită. O prezentă mamei sale, o duse în satul părintesc din județul Vaslui. Acolo, în fața tuturor, îi ceru mâna.
Nunta fu simplă, doar cu apropiații. Ana visa la o călătorie – Andrei rezervă o excursie la munte după un lună.
Într-o seară, după două săptămâni de căsnicie, Ana păru tulburată.
– Trebuie să vorbim, – șopti ea.
– Sunt aici.
– Am ascuns ceva… Am doi copii.
Andrei îngheță.
– Cum? Ai doar douăzeci și unu de ani!
– L-am iubit pe tatăl lor la șaptesprezece ani. M-a părăsit cu bebelușul în brațe. Când s-a născut fiica, a fugit din nou. Copiii stau la verișorii mei, care nu au urmași.
– Și părinții tăi?
– Îi vizitează, dar nu-i pot crește.
Andrei izbucni:
– Și mi-ai ascuns asta până acum?!
– Te iubesc. Dacă vrei, nu-i voi vedea niciodată…
– Asta e monstruos!
Furia îl împinse pe stradă. Se plimbă ore întregi, apoi o vizită pe mama sa.
– Nu pot trăi cu minciuna, – mărturisi.
– Atunci divorțează, – sugeră ea.
Dar Andrei rămase. Se oferi să aducă copiii, dar Ana refuză: „Sunt bine acolo”.
După un an, depune cererea de divorț. Dragostea se evaporase, lăsând în urmă doar umbra unei povești frânte.
