Îmi amintesc cu o anumită melancolie de acea perioadă când am trăit jumătate de secol în singurătate. Nu că aș fi fost necăsătorită am fost căsătorită, dar soțul, pe nume Petru, a părăsit căsnicia la un an după nuntă. În acea vreme tocmai nășteam o fetiță, pe Ancuța. La final, Petru ne lăsă, mie și copilului, un apartament cu trei camere în București, ca să avem ceva de unde să ne sprijinim. Nu am mai avut de gând să mă recăsător; și nici să rămân singură nu era în firea mea. Ancuța creștea și trebuia să-i pun pe picioare drumul în viață. Astfel, zilele erau pline de griji și treburi, până la capătul capului.
Încercam, cu toate puterile mele, să-i umplu golul ce-i lipsea fără umărul unui tată. Nu am putut să-i dau acea prezență pe care o căuta. În timp, fetița a început să se atașeze excesiv de toți băieții cu care se înțelegea sau cu care își întemeia prietenii. Nu tuturor le plăcea această nevoie de apropiere. Eu trebuiam să o liniștesc și să-i vindec inima frântă. Dar Domnul e milostiv și, în cele din urmă, Ancuța a întâlnit pe omul care avea să-i fie soț.
Acela era Dan, un om harnic și bun. Eu nu îmi doream decât ca Ancuța să se căsătorească cu el. Dan o respecta pe mine și pe Ancuța, iar eu îl consideram un ginere ideal. Totuși, povestea nu a rămas în basm. La jumătate de an de la nunta lor, Dan s-a schimbat radical.
În același timp îmi îngrijeam mama, Vasilica, care încă trăia cu mine. Născută de mult înaintea mea, devenise, la acea vârstă, și bunică pentru Ancuța. Dar atunci Vasilica a început să se îmbolnăvească grav. Bolul a luat-o atât de mult, încât am fost nevoită să o aduc în casa mea și să o îngrijesc permanent. Nu aveam unde să o duc, așa că a locuit cu noi. Ideea nu i-a plăcut deloc lui Dan.
Nu știu ce l-a supărat atât de tare. Eu nu îl obligam să se ocupe de bătrâna mea; toate grămezile de sarcini cădeau pe umerii mei. Mama nu era deloc pretențioasă, dimpotrivă, era înțeleaptă și rațională. Nu înțelegeam ce nu-i era pe plac lui Dan.
Cu timpul lucrurile au mers numai în rău. Ancuța s-a aliniat cu Dan, iar amândoi începeau să mă evite. Odată mâncam toți la aceeași masă; acum copiii se ascund în camerele lor. Încercam să vorbesc cu fiica, dar ea rămânea tăcută, căutând scuze.
Nici nepoții nu mă alineau. Ei trăiau pentru ei înșiși, parcă nu-i păsa de ceilalți. La început îi insistaam să se implice, apoi am renunțat erau treburi ale lor. Dar Dan a început să mă apese tot mai mult. Se purta în casa mea ca un stăpân, deși nu făcea niciun mic gest pentru a repara sau a cumpăra ceva pentru apartament. Mai degrabă, se pierde în nopțile de cluburi și petreceri cu prietenii. Nu mai recunoșteam chipul acela de ginere bun la care m-am obișnuit.
Se părea că, în sfârșit, își arăta adevărata fire. Săptămână de săptămână, Dan devenea din ce în ce mai insuportabil. Apoi a venit Anul Nou și Dan a refuzat sărbători să o petreacă cu noi în familie. A luat-o pe Ancuța în camera lor și au sărbătorit în întimitate, alături de mama. La miezul nopții, fiica a ieșit să ne ureze La mulți ani, dar soțul ei nu a arătat niciun gest de salut.
A doua zi mi-a spus: Vrem să vindem casa mamei dumneavoastră și să ne cumpărăm un apartament separat. Nu știam cum să reacționez. Nu am locuit în acea casă de cinci ani? Și totuși, cu banii mei? Nu e destul?
Nu, nu cred așa, am replicat aprinsă. Vă scoateți singuri o locuință. Asta e casa mamei mele, nu o vom vinde. E proprietatea ei și se va ocupa ea de ce îi rămâne.
Aceste cuvinte l-au supărat pe Dan. În aceeași zi și-a strâns lucrurile, a luat-o pe Ancuța și a plecat la părinții lui.
M-a întristat că fiica nu s-a împotrivit, dar era viața ei. Dacă crede că așa îi va fi mai bine, să rămână cu Dan.
Mă întrebam dacă am făcut bine, dacă am fost corectă. Ce ați face voi în locul meu?
Prieteni, dacă doriți să citiți și alte povești, lăsați un comentariu și nu uitați să dați like. Asta ne motivează să scriem mai departe.
