Generația noastră era mai unită, mai sinceră, mai umană… și cu adevărat fericită. Pe măsură ce trec anii, sunt tot mai convins că lumea în care am crescut nu mai poate fi adusă înapoi.
Îmbătrânesc. Generația mea se stinge, iar odată cu ea dispare și acel spirit de unitate care odinioară făcea viața noastră autentică, plină de sens și de muncă comună.
Acum, când deschid televizorul, văd mereu aceleași lucruri: inundații, drumuri distruse, gunoaie pe străzi, haos. Și acuzații fără sfârșit – de vină sunt autoritățile, funcționarii, afaceriștii, dar niciodată oamenii înșiși.
Îi privesc pe cei tineri și înțeleg că ceva nu este în ordine. Ei se plâng, cer, protestează. Dar noi, pe vremuri, pur și simplu ne apucam de treabă și făceam.
Am construit țara cu mâinile noastre. Generația mea a crescut în anii postbelici, perioada marilor construcții. Nu stăteam în birouri, nu scriam plângeri, nu ceream despăgubiri. Ridicam țara din ruine, o modelam cum puteam, pentru că credeam că facem asta nu pentru alții, ci pentru noi înșine, pentru copiii noștri.
Construiam drumuri, tuneluri, poduri. Ridicam întreprinderi, lucram pe câmpuri, cream un sistem de lacuri care susținea agricultura. Și nu doar construiam – mențineam totul în ordine.
Am crescut într-un sat, lângă un râu. Știam că, dacă nu veghem asupra albiei, primăvara apa poate să iasă din matcă și să inunde casele.
Dar nimeni nu aștepta sosirea “specialiștilor”.
Primăvara și toamna ne adunam tot satul. Curățam albia râului, îndepărtam blocajele, tăiam copacii bătrâni care puteau opri cursul apei.
Nimeni nu cerea bani. Nimeni nu aștepta ordine “de sus”.
Iar după muncă, întindeam pături pe iarbă, scoteam merindea din sacoșe, ne serveam unii pe alții. Seara, cineva aducea acordeonul, și întregul sat cânta.
Eram o familie.
Astăzi oamenii sunt altfel
Acum nimeni nu vrea să-și asume răspunderea pentru propria viață.
Văd tineri voinici, sănătoși, care se plâng pe rețelele sociale că sub fereastra lor s-a prăbușit un pod sau s-a spart o conductă, că scriu petiții către administrație și în schimb primesc doar tăcere.
Și aș vrea să întreb:
„Dar tu ce ai făcut?”
De ce nu ți-ai adunat vecinii, nu ai ieșit să cureți, să întărești, să repari? De ce aștepți să vină cineva să-ți rezolve problemele?
Nu scuz autoritățile. Au și ele destule păcate – au uitat că munca lor nu se rezumă doar la a sta în birouri și a face promisiuni.
Dar și oamenii s-au schimbat.
Astăzi fiecare este pentru el însuși.
Unii profită de orice ocazie, vând pământul care a hrănit generații, extrag apa din lacuri pentru propriul avantaj.
Iar când apare o nenorocire, ridică din umeri: „Ce am fi putut face?”
Sunt mândru de generația mea
Știu că ni se spune „bătrâni”. Că oamenii râd de obiceiurile noastre, de tăria noastră.
Dar știți ce?
Sunt mândru de felul în care am trăit.
Mândru că știm ce înseamnă munca.
Că nu ne-am ascuns în spatele altora, ci ne-am rezolvat singuri problemele.
Nu așteptam ajutor de la stat – ne construiam viața cu mâinile noastre.
Eram uniți. Autentici.
Cinstiți.
Umani.
Trăiam, nu doar existam.
Și eram fericiți.
