Privesc pe fereastră, strângând paharul cu țuică atât de tare încât aproape îl sparg. Ticăitul ceasului din sufragerie taie liniștea, fiecare secundă se întinde ca o ață prea subțire, gata să pocnească.
E târziu de tot. Mult prea târziu ca să fie de bine.
Dintr-o dată, se văd farurile unei mașini.
Un BMW negru oprește încet la intrarea blocului, aici la Chișinău. Mi se taie răsuflarea. Din spatele volanului coboară un bărbăt la costum, necunoscut, cu aer încrezător, parcă rupt din filmele românești.
Ușa din dreapta se deschide.
Și soția mea, Valentina, coboară.
Mă străpunge un fier în stomac. Ea zâmbește, larg, frumos, de parcă are 20 de ani și nici o grijă pe lume. Se apleacă spre șofer, îi spune ceva, iar el izbucnește în râs. Un râs care m-a lovit direct în piept.
După câteva secunde, ea trântește ușa, își aranjează geanta pe umăr și intră în bloc fără să privească înapoi. Mașina dispare la fel de brusc cum a apărut.
Mă simt ca un bivol pus pe jar.
De câte ori s-o fi întâmplat așa ceva, fără să știu? De câte ori am adormit ca prostu, în timp ce ea venea din brațele altcuiva?
Îi aud cheile în ușă. Intră grăbită, nepăsătoare, aruncând geanta pe masă.
Cine era bărbatul cu care ai venit? întreb cu glas stins, apretat de nervi.
Se oprește și mă măsoară cu ochii mari. Cum?
Cine era în mașină?
Dă din cap, ofticată. Doamne, Dănuț, e Vlad, soțul Adelinei. M-a adus acasă din bun simț. Ce-ai pățit?
Dar nu mai ascult ce spune.
Nu mai aud nimic de la valul de gânduri negre care îmi cotropesc mintea.
Ridic mâna.
Palma izbește obrazul ei și camera se umple cu sunetul sec al loviturii, mai tăios ca orice ceartă din trecut.
Face un pas înapoi, ținându-se cu o mână de obraz, iar o picătură subțire de sânge îi apare la marginea nasului.
Coboară o liniște apăsătoare între noi.
Ochii Valentinei se umplu de spaimă. O spaimă cum nu i-am mai văzut niciodată, nici măcar atunci când făceam pană noaptea pe Moldova.
Și mi se strânge sufletul. Știu că am trecut o graniță pe care nu trebuia să o traversez niciodată.
Nu zbiară. Nu plânge. Nu spune nimic. Ia paltonul, iese în grabă și trântește ușa.
A doua zi la prima oră primesc citația pentru divorț.
Am pierdut tot inclusiv pe fiul meu, Petru.
Mi-ai otrăvit viața cu gelozia ani la rând… îmi spune Valentina la ultimul proces, cu glas tare și rece. Dar loviturile nu le voi ierta niciodată.
Mă umilesc, mă rog să mă ierte, îi promit că a fost o rătăcire, că nu mă recunosc, că n-o să mai fac niciodată.
Dar nu mai contează.
La tribunal, mă trăznește: A fost agresiv și cu băiatul nostru. O minciună cât casa.
Nu m-am răstit niciodată la Petru, nu l-am atins decât cu dragoste. Dar cine mă mai crede? Nu sunt doar un bărbat care și-a lovit nevasta?
Judecătorul nici nu stă pe gânduri. Valentina primește custodie deplină.
Eu? Doar câteva ore pe săptămână. O singură vizită, într-un centru social din oraș. Fără serile acelea când îl adormeam spunându-i povești cu Prâslea cel Voinic. Fără diminețile cu cacao cu lapte și plăcintă cu brânză.
Șase luni mă agăț doar de acele ore în care Petru aleargă către mine râzând, mă strânge puternic și începe să-mi povestească toate năzbâtiile lui.
Și, de fiecare dată, îl conduc la ieșire cu inima frântă și mă uit cum se pierde în mulțime cu bunica lui.
Până într-o zi, când îmi spune ceva ce mă răstoarnă cu totul.
Adevărul spus fără teamă de copilul meu
Se face băiat mare. Observă tot felul de lucruri. Nu-i scapă nimic.
Într-o zi, în timp ce trasează linii pe covor cu mașinuțele sale, îmi zice cu glas nevinovat:
Tati, ieri seară mama nu era acasă. A venit o tanti să stea cu mine.
Rămân blocat.
Care tanti, Petru? întreb, abținându-mă să nu tremur.
Nu știu, tati. Vine mereu când mama pleacă seara.
Îmi scapă paharul din mână.
Știi unde merge mama?
Ridică din umeri. Nu-mi spune niciodată.
Mă apucă un tremur pe care nu-l pot stăpâni.
Simt că trebuie să aflui adevărul. Încep să întreb, să verific, să sap printre vecini.
Și când aflu, mă întunec.
Valentina a angajat o bonă. În timp ce eu mă milogesc să văd copilul o clipă, el stă cu o femeie pe care n-o știe nimeni din sat.
Pun mâna pe telefon, o sun.
De ce să stea Petru cu o străină, când eu sunt aici?
Răspunde liniștită, fără pic de emoție. Așa e mai simplu. Nu vreau să-l plimb prin tot orașul.
Mai simplu?! Sunt tatăl lui! Dacă tu nu ești acasă, locul lui e la mine! urlu, strângând mobilul atât de tare că sunt sigur că-l voi rupe.
Oftat rece. Dănuț, nu are rost. Nu contează de tine.
Închid și simt că mă sufoc.
Ce aș putea face? Să o dau în judecată? Să lupt din nou pentru custodie? Dar dacă pierd încă o dată?
Un moment de slăbiciune.
O singură palmă.
Și am pierdut totul.
Dar pe Petru?
Pe el nu am să-l las. Pe el îl am și pentru el lupt în continuare.
Pentru că el e tot ce mai înseamnă viață pentru mine.
