Auzi, vreau să-ți povestesc ceva ce mi s-a întâmplat. Știi tu casa mamei mele, acolo la nord de Moldova, lângă Nistru satul acela mic, plin de verdeață și cu poieni peste tot? Terenul ei dă direct spre râu și după grădină începe pădurea. În fiecare vară, mi-am umplut coșul cu zmeură, afine și gălbiori, alergam desculță printre tufe, chiar așa cum făceam din copilărie. Cât de frumos era! M-am măritat cu Marcel, din satul de peste drum părinții lui Vasile și Elisabeta locuiesc acolo, dar ei n-au ieșire la râu sau la pădure. De fiecare dată când veneam de la Chișinău, tot la mama stăteam.
Da mama, în ultimii ani, parcă nu mai era aceeași. Poate vârsta, poate gelozia față de Marcel, nu știu. Dar vacanțele s-au transformat, încet-încet, în ceartă. Parcă orice am fi făcut, nu-i mai plăcea nimic. La un moment dat, am stat și la socri, să fie pace. Atunci, mama a început scandalul cu nenea Petru (pețitorul ei), se certau pe fleacuri, cred că s-a supărat tare. Elisabeta, soacra mea, s-a aprins și ea, au răcnit de le-au auzit și neamurile din sat. Nu ne venea să credem.
La o lună după ce s-au calmat, ne-am gândit cu Marcel: Hai să facem o casă a noastră! Să nu mai depindem de nimeni, să avem unde veni, să ne simțim acasă cu adevărat.
Terenul a fost greu de găsit, dar într-un final am reușit, cu ceva noroc și ajutor. Socrul Vasile a pus umărul serios la construcție, era mereu prezent pe șantier, iar Elisabeta venea cu borcane de dulceață și bunătăți. Dar mama doar probleme. Venea, ne dădea sfaturi, critica tot ce era deja făcut. Era imposibil să o mulțumim. Jur, am crezut că n-o să terminăm vreodată a fost un coșmar.
După un an, casa era gata! Noi visam să respirăm în sfârșit, dar, ce să vezi? Mama nu se lăsa. Găsea mereu motiv să vină, ne făcea morală, zicea că e nedrept să nu-i cerem ajutor, ba chiar reproșa că Marcel făcea totul la ea acasă ba repara acoperișul, ba cosea iarba și tot nu era niciodată destul.
Într-o zi, mama s-a uitat la mine peste ochelari și a zis:
De ce tot vii aici? Stai în Chișinăul tău, și când apari arăți la toți ce avere ai.
Aici s-a rupt filmul, Marcel a reacționat calm, dar îți zic sincer, era o liniște care speria:
Nimic, mamă dragă! Ai casa ta, nu? Locuiește acolo. Vino la noi doar când te invităm. Lasă-ne măcar unui sfârșit de săptămână liniștit. Dacă ai nevoie de ajutor, ne suni, dacă e foc sau altă urgență, venim!
Cum adică, foc? Ce prostii vorbești?
Nu mă puteam abține din râs, când am văzut că mama aproape că fugea spre poartă, uitându-se peste umăr de parcă chiar era incendiu. Marcel a zis în glumă:
Poate am exagerat cu focul
Și eu zic:
Nu, exact așa trebuia!
Râdeam amândoi de fața mamei, nu m-am răzbunat niciodată, dar n-am să uit scena. De atunci ne bucurăm de liniște în casa noastră nouă. Mama nu mai vine neanunțată, acceptă ajutorul lui Marcel doar la nevoie și, sincer, vorbim doar strict cât trebuie. Cred că încă își amintește de incendiu.
