Să găsești vinovatul sa dovedit o adevărată aventură de vis. Copiii, fugiți pe malul Prutului să caute comori de pietricele, au uitat să închidă papagalul în colivie. Bunica, venită de la magazin cu plasele pline de roșii și pâine cu cartofi, a dat larg fereastra să iasă mirosul de ceapă coaptă, iar aerul de vară a fremătat perdelele până s-au făcut poduri pe jos. Când, spre seară, s-a făcut prezența, Fimuca lipsă mândrețea noastră de amazonie, cu penaj verde ca frunzele de nuc dispăruse pe cărări nebănuite.
Trei zile și trei nopți ne-am smolit pe ulițele satului de la margine de Chișinău, căutându-l. Ne-am lăsat toate treburile, chiuiam pe la poarta oamenilor, întrebam de Fimuca, dar degeaba: papagalul nu era nicăieri. Copiii şiroiau de lacrimi, bunica oftând văicărea a jale o, doamne, ce păcat!, iar noi, cei mari, ne vărsam mustrările ba pe cei mici, ba pe bătrâni.
Nici pe cățelul nostru, pe Mărțișor, un terrier arțăgos cu mustață cânepie, nu prea puteai să-l arunci asupra cuiva în zilele astea. Stătea trist, dând viață doar când suna soneria: atunci se repezea vesel în hol, lătra a bucurie, dar pe loc se făcea tăcere, se întorcea, privind cu ochii lui gălbui la golul lăsat de Fimuca, și se trăgea sub covor, singuratic.
De patru ani, fiecare musafir intra la noi în casă mângâiat de corul canin: cățeaua noastră adopta repede orice sunet, însă Fimuca lătra cu talent rar de păsărele cu pretenții: uneori părea că știe mai bine decât Mărțișor cum sună un gardian de curte. Lătratul a fost prima maimuțăreală din repertoriul lui Fimuca. De mic, verde și năstrușnic, papagalul stătea la pândă ca să sperie pisica, Măgărușa. Sărea și-i striga-n ureche, cât putea, ham-ham!, de răsuna casa. Măgărușa zbura spre tavan cu un miau ascuțit, și, la zgomotele astea, apărea Mărțișor cu valetism de bodyguard, pregătind o hărmălaie de poveste.
Măgărușa ținea piept lui Fimuca dintr-o obișnuință resemnată, ca și cum ar fi suportat năravul cu vreun blănos ghemuit. Dar Mărțișor îi purta păsării o dragoste sinceră și nevinovată. Șmecherul sta tolănit pe capul câinelui, uneori la propriu! De fiecare dată, Fimuca o certa pe Mărțișor, imitându-i pe bunica cu intonație de profesoară:
Cine termină terciul din blid?
După o pauză dramatică:
Nu suntem pe la porcărie!
Mărțișor ignora învățăturile papagalului ca și copiii când bunica dă lecții despre tăiatul pâinii corect. Uneori, când Fimuca agasa prea tare, cățelul îl scutura pornind de la coadă, cu limba-i aspră îi dădea un brânci discret.
Pe scurt, pierderea lui Fimuca a fost pentru toți, în afară de Măgărușa, o tragedie de familie. Vreo două săptămâni mai târziu, după ce ne-am resemnat că nu vom mai vedea niciodată ciripitorul nostru vorbăreț, prin sat s-a răspândit zvonul că printre ciorile care cotrobăiau livezile s-a infiltrat o pasăre răpitoare și verde, cu ciocul roșu și tupeu de haiduc. Aceasta nu doar crăcănea strident, dar arunca și cu vorbe de nestrămutat, ocărând cu voce groasă, ca un om supărat. Această veste aproape a stins speranța scânteietoare din inimile noastre: la noi acasă nu prea se folosesc asemenea cuvinte, dar ni-am zis că libertatea poate aduce orice nărav, ca la Măgărușa cu puricii. Am pornit din nou pe urmele păsării.
Norocul ne-a zâmbit la vreo zece zile distanță. Pe când culegeam ceapă din strat, aud aproape deasupra mea:
Și, ce mai vrei, domnișoară?
Pe cireș, între o liotă de ciori cu pene opace, stătea Fimuca, cu privirea iscoditoare.
Fimuca, vino la mămica… Mămica îți dă semințe gustoase
Aplecată spre el, cu brațul întins, i-am șoptit cu o duioșie de vis.
Fimuca, ne e dor de tine, și lui tata, și Sânzianei, și lui Nicu, și la Mărțișor… Vino, dragule…
Numai ce-am reușit să ating cu vârful degetelor crenguța, că el, cu glasul ironic, pe ton de președinte al asociației de locatari:
Eh… copiii șmecheri! și-a luat zborul cu toată clică de păsări.
Aventura lui Fimuca a durat până la căderea brumei. Mai poposea pe la noi, dar nici gând să accepte negocieri pentru revenirea acasă la rugămințile noastre filozofa, cânta din cioc și zburda încotro-l purta visul.
Târziu, când vântul cobora bruma peste sat, tot mai mulți îl vedeau stând stingher pe crengi, trist și infoiat ca o hoinară răcită. Se învârtea în curte, privea spre geamuri, dar nu lăsa pe nimeni să se apropie. Atunci am trimis artileria grea: cățelul Mărțișor. Ce-a povestit-o el la Fimuca sub tufă de măceș, nu vom ști, dar păsăroiul s-a întors acasă mândru, călare pe spatele roșcovanului nostru, în timp ce livezile visului rătăcitor îl lăsau în urmă ca pe o trezire din copilărie.
