Gănuţa Ioan, trebuie să o trimiţi pe fetiţă la şcoală. Aşa de minţi strălucitoare nu vezi des. Are dar pentru limbi, pentru literatură. S-ar fi îndrăgit să citeşti scrierile ei!
Încă când fiica mea avea trei ani, am găsit-o sub podul de lângă râu, îngropată în noroi. Am crescut-o ca pe a mea, chiar dacă vecinii şopteau în spatele nostru. Acum e învăţătoare în oraş, iar eu încă locuiesc în căsuţa mea de la marginea satului, adunând amintirile ca nişte mărgele preţioase.
Podeaua scârţea sub piciorul meu de multe ori mam gândit să o repar, dar niciodată nu găsesc timpul. Mam aşezat la birou, am scos jurnalul vechi. Pagini îngălbenite, ca frunzele de toamnă, dar cerneala încă păstrează gândurile mele. Afară suflă vântul, un plop tresare cu ramurile, parcă cere să fie invitat în casă.
De ce te agiţi aşa? îi spun eu. Aşteaptă puţin, primăvara vine.
E amuzant să vorbesc cu un copac, dar când trăieşti singur tot ce înconjoară pare să prindă viaţă. După acele vremuri grele am rămas văduv: soţul meu, Ilie, a murit în luptă. Încă mai am ultima lui scrisoare, îngălbenită şi uzată pe margini o citesc iar şi iar. Scria că se va întoarce, că mă iubeşte, că vom trăi fericiţi şi, la o săptămână, am aflat că nu se va mai întoarce.
Fără copii am găsit oare să-mi fie mai uşor la acea vreme nu aveam cu ce să-i asigur. Şeful cooperativii, Nicolae Ioniţă, îmi spunea mereu:
Nu te întrista, Gănuţa. Eşti încă tânără, vei găsi un sot.
Nu voi mai căsători, am răspuns hotărâtă. Am iubit odată, destul a fost.
În cooperativă lucram de la răsărit până la apus. Şeful de brigadă, Petre Popescu, striga uneori:
Gănuţa Ioan, du-te acasă, e deja târziu!
Revin, îi răspund, atâta timp cât mâinile lucrează, sufletul nu îmbătrâneşte.
Aveam o mică gospodărie: o capră, Mărioara, încăpânzită ca mine. Cinci găinuşi mă trezeau dimineaţa mai tare decât orice cocoş. Vecina, Ana, glumea des:
Nu eşti o raţă? De ce ţipă găinuşele tale mai devreme?
Cultivam grădina cartofi, morcovi, sfeclă. Toate erau de la pământ. Toamna făceam murături: castraveţi săraţi, roşii, ciuperci. Iarna, când deschideam un borcan, părea că soarele a intrat în casă.
Îmi amintesc încă ziua aceea. Martie era umed, ploios. Dimineaţa ploua uşor, iar până seara îngheţase. Am plecat în pădure să adun lemne pentru sobă. După iarna grea, multă bucată de lemn cădea pe pământ; am strâns un teanc, mergând spre casă pe podul vechi, am auzit un suspin. Mai întâi am crezut că e doar vântul, dar nu un plâns copilăresc răsuna clar.
Mam apropiat de pod, am privit şi am văzut o fetiţă mică, în noroi, rochiţa udă şi ruptă, ochii speriaţi. Când ma văzut, sa liniştit, dar tremura ca o frunză de plop.
De unde eşti, micuţă? am şoptit, să nu o sperii şi mai mult.
A răspuns cu ochii, fără să scoată glas. Buzele îi erau albăstrui de frig, mâinile roşii, umflate.
E îngheţată, am zis mie însămi. Hai să te iau la căsuţă, să te încălzeşti.
Am ridicat-o în braţe uşoară ca o pană. Am înfăşurat-o în şalul meu şi iam lipit corpul de pieptul meu. Mam întrebat cum a putut o mamă să lase o copilă sub pod.
Nu a mai rămas timp de lemne am continuat drumul, fetiţa ţinândumă cu degetele îngheţate. Când am ajuns acasă, vecinii au aflat repede. Ana a fost prima să vină:
Doamne, Gănuţa, de unde ai adus-o?
Am găsit-o sub pod, am răspuns. Abandonată, se vede.
Vai, ce nenorocire a exclamat Ana. Ce faci cu ea?
Ce să faci? O ţin la mine.
Eşti nebună, Gănuţa? a intervenit bătrâna Maria, vecina cea mai vorbăreaţă. Cum o vei da de mâncare?
Ceva Dumnezeu dă, eu o voi împărţi, am replicat.
Am aprins soba cât de repede am putut, am încălzit apă. Fetiţa era slabă, pielea ei era albastră, coastele ieşind în evidenţă. Am făcut un duş cald, iam pus vechea mea bluză peste ea, căci nu aveam alte haine pentru copil.
Vrei să mănânci? am întrebat.
A încuviinţat încet. I-am servit ciorbă de pătrunjel şi o bucată de pâine. Mânca cu poftă, dar cu grijă se vedea că nu era o fetiţă strălucită pe stradă, ci una cu suflet curat.
Cum te cheamă? am întrebat.
A stat tăcută. Fie că se temea, fie că nu ştia să vorbească. Am aşezat-o pe patul meu, eu pe scaun, şi noaptea mam trezit de câteva ori să verific dacă totul e în regulă. Dormea strâns înfăşurată, murmurând în somn.
Dimineaţa mam dus la consiliul satului să raportez descoperirea. Şeful, Ion Florea, a încruntat dinspre mâna:
Nu există nici o sesizare despre o copilă dispărată. Poate e aruncată de cineva din oraş.
Ce facem acum?
Legile spun că trebuie să o ducem la azilul pentru copii. Voi suna la raion.
Inima mia tresărit:
Aşteaptă, domnule Florea. Dă-mi puţin timp poate apar părinţii. Până atunci, o țin la mine.
Gănuţa Ioan, gândeşte bine
Nu mai am de gând să aştept, decizia e luată.
Iam pus numele de Maria, în cinstea mamei mele. Speram că părinţii vor veni, dar nu a apărut niciun glas. Dumnezeu să ştie cât de mult ma legat de ea.
La început nu vorbea, doar se uita prin casă, căutând ceva. Noaptea se trezea strigând, tremurând. O strângeam în braţe, îi mângâiam capul:
Nu plânge, micuţă, totul va fi bine.
Cu haine vechi iam făcut rochiţe, leam colorat în albastru, verde, roşu. Nu era lucruri deosebite, dar era veselie. Ana, privind, a exclamat:
Gănuţa, ai mâini de aur! Credeam că ştii să lucrezi doar cu lopata.
Viaţa te învaţă şi croitor, şi mătuşă, iam răspuns, bucurândumă de laude.
Bătrâna Maria, totuşi, nua fost prietenoasă:
Nuteaduce pe copil în casă, Gănuţa. Vei chema nenorocire. Poate mama nu a vrut săl lase, dar păcat nui este al tău.
Ține-ţi gura, Maria! am replicat. Nuţi aparţine să judeci pe alţii. Copilul e al meu acum.
Şeful cooperativii, la început, a fost şoptit:
Gănuţa, poatei mai bine săl duci la azil. Te vor hrăni şi îmbrăca cum trebuie.
Cine îl va iubi pe el? am întrebat. La azil sunt multe orfane.
A clătinat din cap, apoi a început să ajute: lapte, cereale.
Maria a început să vorbească încet. Mai întâi cuvinte izolate, apoi propoziţii. Îmi amintesc prima ei râs eu cădeam de pe scaun, în timp ce şedai perdelele. Stăteam pe podea, ţipam, iar ea izbucnea în râs cristalin, copilăresc. Râsul mia alinat și durerea.
Pe grădină a încercat să ajute. Îi dădeam o mică greblă, iar ea mergea mândră, căutând buruieni. Nu şteau să le smulgă, dar nu o mustram erau semne că viaţa îi revine.
Apoi a venit boala. Maria sa înfierbântat, roşiţă, flămândă. Am alergat la medicul satului, Gheorghe Pavel:
Ajută, Doamne!
El a arătat cu mâna:
Ce medicamente am, Gănuţa? Am doar trei comprimate de aspirină pentru tot satul. Aşteaptă, poate venim cu altceva săptămâna viitoare.
Săptămână? am strigat. Poate nu va trăi până mâine!
Am pornit spre raion, nouă kilometri prin noroi. Încălţămintele sau stricat, picioarele erau pline de calusuri, dar am ajuns. La spital, tânărul doctor, Alexei Mihai, ma privi:
Staţi pe loc.
Mia adus medicamentele şi mia explicat cum să le dau:
Nue nevoie de bani, doar săi dai copilului.
Trei zile nu am părăsit lângă patul ei. Mă rugam, schimbam comprese. În a patra zi, febra a scăzut, a deschis ochii şi a şoptit:
Mamă, vreau să beau.
Mamă prima dată ma numit aşa. Am început să plâng de bucurie, de oboseală, de tot. Ea mia șters lacrimile cu mâinile:
Mamă, e totul bine?
Nu, nu e durere am răspuns. E doar fericire, micuţă.
După această boală a devenit o fetiţă vorbitoare, plină de voie bună. A început şcoala, iar profesorii nu puteau să nu o laude:
E o elevă talentată, prinse totul cu uşurinţă!
Locuitorii satului au încetat să vorbească în spatele ei. Chiar şi bătrâna Maria a început să-i aducă plăcinte. Preferă acum pe Maria, după ce a ajutat-o să aprindă soba în gerul aspru. Maria, bolnavă de radiculită, nu avea lemne. Maria ia adus lemne:
Mamă, să mergem la Maria? E frigăcă la ea singură.
Aşa au devenit prietene bătrâna şoptită şi fetiţa mea. Maria ia arătat poveşti, a învăţat să tricoteze, iar nu a mai adus aminte niciodată de copilul abandonat.
Anii au trecut. Maria avea nouă ani când, pentru prima dată, a vorbit despre pod. Ne aşezam seara, eu coaseam şosete, ea legăna păpuşa de ţesătură pe care o făcuse.
Mamă, îţi aduci aminte când mai găsit?
Inima mia tresărit, dar nu am dat de gol:
Îmi amintesc, copilă.
Şi eu îmi aduc puţin aminte. Era frig, era înfricoşător. O femeie plângea, apoi pleca.
Mia căzut greutăţa din mâini. A continuat:
Nu îmi amintesc chipul ei, doar şalul albastru. Şi tot repeta: Iartă-mă, iartă-mă.
Maria
Nu te gândi, mamă, nu mă întristă. Uneori îmi vin amintiri. Ştii ce? a zâmbit brusc. Mă bucur că mai găsit atunci.
O îmbrăţi grea, cu un nod în gât. Mam întrebat de câte ori cineva a purtat un şal albastru sub pod? Poate mama ei era săracă, poate soţul bea, poate foamea ia presat inima. Nu-mi aparţine să judec.
În acea seară nu am putut să dorm. Gândurile îmi răscoleau sufletul, cum norul de primăvară se apleacă asupra satului. Viaţa singuratică părea să mă împovăreze, dar de fapt mă pregătea să primesc un copil abanduat şi să-l încălzesc cu dragoste.
De atunci Maria începe să întrebe tot mai mult despre trecutul ei. Nu ascund nimic, doar încerc să explic cu blândeţe:
Uneori oamenii se află în situaţii fără alegere. Poate mama ta a suferit prea mult, a luat o decizie grea.
Tu nu ai face aşa? mă întreabă, privind în ochii mei.
Niciodată, răspund ferm. Tu eşti fericirea mea.
Anii trec fără să ne dăm seama. Maria a fost prima din clasă. Venea acasă şi striga:
Mamă, mamă! Astăzi la tablă am recitat un poem, iar învăţătoarea Maria Petrescu a zis că am talent!
Profesoara, Maria Petrescu, îmi spunea adesea:
Gănuţa Ioan, fetiţa trebuie să continue să înveţe. Talente ca ale ei nu trebuie îngropate.
Unde să-i mergă la şcoală? oftam eu. Nu avem bani
Eu o voi ajuta, gratuit. E păcat să străduieştiAstăzi, când am privit în ochii ei strălucitori, am înțeles că cea mai mare comoară a mea nu a fost niciodată podul vechi, ci iubirea pe care am sădit-o și am cultivat-o în inima unei fetițe salvate.
