Gândaci
Gândacii din capul Marinetei făceau sârba veseliei. Una din aia săltăreață și cu haz.
Învârteau cu piciorușele felinare și băteau ritmul cu două tropăituri, trei aplaudat, pe muzica tot mai tare ce-i răsuna în minte Marinetei.
În mod normal, gândacii Marinetei erau cuminți. Tăcuți, modești, de soi. La asta, chiar, stăteau bine. Marineta lucrase mult și cu pasiune la genetica lor. Căci a ei, la început, era cam săracă.
Bunica tot îi spunea Marinetei că gândacii nu-s un lucru rău. Dacă îi ai în cap, e semn că nu ești om banal. Ba dimpotrivă! Cu foc interior. Astfel de oameni, zicea ea, dau culoare vieții și nici celor din jur nu le e plictisitor. În cotidian există prea puțin zvâc.
Chestia asta cu zvâcul nu era invenția Marinetei. Bunica era modernă foc, la optzeci și ceva de ani. Cunoștea toate cuvintele și expresiile noi. Încă era activă și alertă.
De fapt, nu era bunica, ci străbunica Marinetei. Dar cui îi mai pasă de stra-, dacă bunica de mult nu mai era, iar străbunica o înlocuise cu brio. Așa-i în viață. Stra- sunt detalii de prisos.
Pe bunica, Marineta o iubea din toată inima. N-avea cum să fie altfel. Mai aproape de suflet nu era nimeni. Mama nu se punea la socoteală!
Cât despre mamă… Pe lume nu s-a mai născut una ca ea! Deșteaptă, frumoasă și, pe deasupra, directoare! Nu de oricare școală, dar măcar nu de-a Marinetei. Slavă bunicii că a insistat să fie dată la altă școală.
– De ce să-i dai copilului să poarte problemele tale?
– Ce vrei să spui?
– Las, că înțelegi tu! Așa o să fie doar Marineta, nu fata directoarei. Să nu stricăm copilului reputația îi va prinde bine! Să-ți spun eu? Ești destul de mare ca să pricepi!
Bunica vorbea mereu pe șleau. Spunea lucrurilor pe nume și credea că așa e corect. Poate și era. Cert e că rezultatul Marineta îl vedea cu ochii ei. Bunica crescuse pe mamă încă de la cinci ani, de când nu mai era străbunica, mama bunicii. Ce s-a întâmplat, Marineta a aflat târziu. Nici bunica, nici mama nu aduceau vorba despre asta.
– O întâmplare nefericită, Marinuța. Un țurțure… Nepăsarea cuiva de la bloc, n-a curățat la timp acoperișul. Și pentru greșeala asta a plătit un om cu viața. Măcar că doar unul! Mama ta era lângă ea. Dacă Manuela n-ar fi împins-o, aș fi rămas singură pe lume.
– Bunică, dar așa, oricui poate să i se întâmple?
– Să-ți spun adevărul?
– Da!
– Oricui! Ție, mie, Papei de la Roma. Dar asta nu-i motiv să te temi.
– Și atunci de ce să ții minte?
– Ca să trăiești! Fiecare clipă ca și cum ar fi ultima să lași ceva bun în urmă, să dăruiești acestui pământ ceva ce nu s-a mai dat. Să-l faci mai drept, mai frumos, mai luminos, fără să aștepți nimic în schimb. Din întuneric avem destul.
– Bunico, ușor de zis, greu de făcut. Știu.
– Și bine că știi, Marineta! Înseamnă că cresc gândaci deștepți la tine în cap.
– Cine cresc?! Bunico, vai, ce legătură au aici gândacii?
Insecte nu plăcea deloc Marinetei. Fluturii și albinuțele, da, drăguțe! Dar gândacii îi provocau o scârbă vecină cu groaza.
– Vai, bunico! Gândac!
– Nu te atinge de el! Poate are copii! și cu papucul, bunica-l zdrobea, uitându-se apoi vigilentă. N-ai mai văzut?
– Nu! Dar bunico, ai zis că are copii!
– Și sunt tare curioasă unde!
Și începea curățenia generală, iar Marineta știa că nici puii gândacului nu scapă.
Doar mai târziu, când s-a făcut mare, a înțeles bunica o proteja. Știa că Marineta era vocală, dar greu de pornit la acțiune. Până se urnea, gândacul făcea deja strănepoți.
Toată lumea știa de firea asta a Marinetei de la bunica la antrenorii de gimnastică.
– Fata dumneavoastră are nevoie de altceva. E flexibilă, are calități, dar gândește mult prea încet. Poate fi riscant când trebuie să iei decizii rapide. Gândiți-vă!
– O să mă gândesc! a spus bunica și-a dus-o la clubul de șah.
Acolo a prins rădăcini. Nimeni nu o grăbea, putea să cugete cât poftea, ba era și lăudată pentru asta. Acolo a rămas Marineta multă vreme.
Bunica era tare mândră. Trophy-urile de la concursuri le căra la vedere, să le admire vecinii.
– Manuela, tu ești steaua mea!
– Vai, bunico, mă sperii!
– De ce?
– Păi, tu îi spuneai mamei că ăștia dați cu stea în frunte n-au parte de fericire. Nu mă tentează să fiu stea!
– Ai înțeles greșit!
– Atunci explică-mi, că-s copil!
Bunica explica. Oricâte întrebări avea Marineta, răspundea cu calm și răbdare. Deși, mamei nu-i prea conveneau mereu explicațiile.
– Mamă, ce i-ai mai spus fetei? Azi m-a întrebat ce înseamnă a merge cu burta la gură. La ce-i trebuie așa ceva? Are 13 ani!
– Și? Copiii de azi sunt foarte precoce. Ce se petrece în clasa lor, habar n-ai… Eu, care am avut trei soți, mă simt novice față de ce știu ei!
– Mie nu mi-a spus nimic…
– Pentru că n-ai întrebat. Eu și cu Smirnovii noștri, știm cum stă treaba liniște pe dinafară, balet în cap. Vorbește cu fata și nu-ți face griji! Nu i-am zis nimic nepotrivit, doar s-a nimerit fraza.
– Bunică, ce mă fac cu mintea ei? Pune niște întrebări de nu știu cum să reacționez!
– Vorbește-i mereu pe șleau, cum am făcut cu tine. Viața e dura, mai bine să afle de la noi, decât din lovituri. Uite, ai fost pregătită, și tot ai făcut copil la 19 ani, fără bărbat. Ce-a fost bun acolo?
– Bunică!
– Stai liniștită! Înțeleg și cu iubirea și că n-ai știut nimic de tatăl Marinetei. Dar pe Manuela ai primit-o. Numai că e greu să fii singur.
– Nu începe!
– N-am s-o mai fac! Dacă tu începi să vezi cu optimism. O greșeală nu-i capătul drumului.
– Și Marineta mea nu e greșeala!
– Știu, dar mă doare că ești singură.
– Îmi amintesc… Când m-ai găsit după ce am fugit de-acasă, mi-ai adus plăcinta cu varză și nici vorbă despre ceartă sau crize. Bunică, să știi că te iubesc…
– Știu! Lasă-mă să cresc copilul nostru!
– N-o să mă bag…
Mama Marinetei, totuși, și-a aflat fericirea. Marineta abia împlinise șaisprezece ani când a văzut-o pe mama fericită cu adevărat pentru prima dată. Aproape un an, Elisabeta și noul ei ales s-au văzut discret. Dezvăluirea a venit întâmplător, când Marineta i-a zărit împreună la o cafenea; mama râdea ca niciodată.
– Bunico, știai?
– Bănuiam.
– Nu vreau să-i stric bucuria…
– Atunci nu-i strica! Ce problemă e?
– Dacă o rănește?
Bunica, care tocmai făcea colțunași în bucătărie când Marineta i-a spus, și-a șters mâinile și a strâns-o la piept.
– Cine să-l lase? Liza noastră nu-i singură. Suntem și noi!
Marineta nu a mai protestat. Bunica știa ea ce știa. Fostă anchetatoare, de investigații grele, încă avea ochiul format și legături bune. Marineta era sigură că bunica știa mai multe despre alesul mamei decât spunea.
În cele din urmă, l-a cunoscut pe omul cu pricina Andrei Boioglu îl chema, a venit să ceară mâna și acordul Marinetei. Și, drept să zic, i l-a dat. Sinceritatea lui nu lăsa loc de îndoială, iar mama părea mai fericită ca niciodată.
Cu gelozia a fost împăcare lungă. După ce s-a născut fratele ei, Ilie, mama Marinetei a înflorit și mai mult, dar în inima Marinetei ceva tot fierbea.
– Vai! Ce rău te-am crescut, fetiță! N-ai primit pălmuțe destule! s-a necăjit bunica.
– Bunico, de ce zici așa?
– Am crezut că ai crescut, că nu vrei să stai ca lipitoarea, dar uite că te doare că mama nu-i numai a ta. Dar gândește, de-acum nu mai ești singură. Nici eu, nici mama nu suntem veșnice. Măcar știu că nu te las de una singură. Ai încercat să gândești așa?
– Am încercat! Dar e greu. De ce sunt așa… nepotrivită?
– Ești firească! Ți-ai obișnuit sufletul să te aibă doar pe mama. Învață să nu împarți, ci să fii aproape. Ora de iubire vine când și tu dai, nu doar ceri. Mama te iubește, n-ai de ce te teme.
– Știu…
– Atunci strunește-ți gândacii! La cum merg lucrurile, peste un an-doi faci și tu copii. Crești, Manuela!
Nu venea la țanc subiectul. Marineta avea ocupații peste cap: facultate, învățat… Deja apăruse și un băiat Dănuț, nu ca iubit, ci ca băiatul ăla lungi și serios din paralelă, cu care Marineta era pe picior de război.
Prima ciocnire a fost chiar la 1 septembrie: Marineta, gătită să preia scenariul festiv, se împiedică pe scări și cade, iar Dănuț, necunoscutul cu ochelari, o ajută.
– Păi, grijă unde calci! Marineta, nervoasă, i-a respins mâna și a plecat șchiopătând…
La cabinet, Ludmila Arghir diriga lor i-a sugerat să meargă la cabinetul medical. Dănuț a dus ghiozdanul după ea, s-a oferit să o conducă, dar refuzul ei a fost categoric.
– Ce am cu el, nimic… s-a gândit Marineta, dar tot a reținut numele lui.
Spre medicină tindea și ea, fără să stea pe gânduri. Simțea că locul ei e mai degrabă cu problemele complicate, nu cu cele simple. Tocmai din asta se hrăneau gândacii ei: cu provocările.
Cu fratele cel mic, Ilie, relația s-a așezat mai greu. El era gălăgios, independent, dar iubitor. Repede a început să o recunoască și făcea scandal dacă nu apărea la timp. Marineta a ajuns să stea mai des la mama, să o ajute. De fapt, să se ajute pe ea însăși să umple golurile.
Ținându-l în brațe, Marineta a înțeles că ceva o ținea departe de iubire totală. Nici sfaturile bunicii, nici discretul sprijin al mamei nu reușeau să-i șteargă gândurile negre.
Problemele creșteau, gândacii se înmulțeau progresiv. A început să și le trateze singură. Și fratele a fost cel care a făcut-o să se întrebe: oare chiar îi plac copiii?
– Bunica, dacă nu iubesc copiii, n-am ce căuta lângă ei!
– Cine-a zis că nu-i iubești? Doar nu mi-i urăști pe toți, nu?
– Nu știu…
– Te agiți, Marineta!
– Poate, dar măcar mă gândesc. Dacă-s rea?
– Mă bucur că te gândești! Un doctor cu suflet rău n-are ce căuta lângă copii. Dar asta înseamnă că tu ești pe drumul cel bun. Trebuie să te descoperi.
– Cum?
– Las că mă gândesc eu.
Metoda, recunoaște Marineta, a părut ciudată: bunica a trimis-o să facă practică într-o familie cu mulți copii, la Vera, o veche cunoștință.
Poveste grea avea Vera. Bunica i-a zis Marinetei cum a cunoscut-o, cum Vera a crescut frații și, cu greu, și-a găsit fericirea după o viață tulbure. Acum avea mulți copii și nepoți și căuta o mână de ajutor.
Povestea încercată a Verei, dragostea și disciplina din casa ei, i-au amintit Marinetei de ce a ales meseria asta. În casa Verei, printre copiii ei zvăpăiați, Marineta a descoperit că medicina infantilă e drumul ei.
La admitere, a intrat la buget, dar s-a certat cu sine că putea mai bine. Mare i-a fost mirarea să-l găsească pe Dănuț la facultate:
– O, și tu pe aici.
Replica lui calmă a enervat-o, firește. A continuat să-l evite, dar el nici nu se sinchisea.
A ajuns să lucreze împreună într-o trupă de voluntariat la spitalul de copii. Când s-au costumat ca nebunii în clovni, făcând să râdă tot salonul, ceva s-a schimbat între ei. Dănuț, tăcutul, s-a dovedit plin de haz, vesel cu copiii și adorat de toți.
La finalul evenimentului, Dănuț i-a dăruit un trandafir din baloane.
– Ține! Mă bucur că am lucrat cu tine! Bei o cafea cu mine?
– Poate Da, hai!
Și așa Marineta a aflat că Dănuț trăia doar cu mama și muncea ca meditator să o ajute.
Pe măsură ce s-au apropiat, a văzut că gândacii din capul lui semănau perfect cu ai ei.
– Bunica mereu mi-a spus: să prețuiesc oamenii cu gândaci de același fel! Dacă i-ai găsit, nu-i mai lăsa…
– Bunico, ai întâlnit și tu asemenea oameni?
– Normal! Toți cei trei soți de ai mei erau fani ai gândacilor mei, și aveau și ai lor, buni de tot! Dar nu de aia ne-am despărțit. Îți spun eu altădată de ce. Important e că am rămas toți prieteni. Vei afla și tu la vremea ta.
– Clar, bunico!
– Ah, și Dănuț îmi place! E băiat bun, mai bun ca tine!
– Vai, bunico!
– Dar e adevărat! Că te suportă
– Stai, las că văd eu!
– Dar ți-a făcut deja vreo propunere?
– Încă nu.
– Atunci nu te mira dacă o face curând. Tu îl placi?
– Cred că da
– Atunci, pregătește-te! Nu durează mult și vei ajunge și tu mamă. Eu mai aștept doar să văd strănepoții, apoi mă dau la vatră!
– Care copii, bunico?! Nici măcar logodiți nu suntem!
– O să fiți, că toate la timpul lor!
Și uite-așa, gândacii Marinetei au început să bată sârba în capul ei…
Fiindcă bunica a avut dreptate. Dănuț i-a făcut cerere în căsătorie, cu inel și tot tacâmul.
Mama a plâns de emoție, bunica a aplaudat, uitând de reumatism, iar Vera, cu hoarda ei, s-a bucurat ca la nunta fiicei.
– Să nu-l pierzi, Manueala!
– Nici dacă vreau nu pot, tanti Vera.
– De ce?
– Pentru că avem gândaci de același soi. Și bunica spune că oamenii de felul ăsta sunt rari.
– Atunci, suntem pe drumul bun! a chicotit Vera, făcând din mâini felinarul, arătând că și ai ei gândaci dănțuiesc. Mă duc să-ți pup bunica, apoi pe Dănuț! De oameni ca voi e nevoie în lume!
Iar eu, în seara asta, ascult veselie de gândaci moldovenești dansând sârba la mine în cap și scriu toate astea în jurnal să mi le amintesc peste ani…
