7 iunie
Astăzi, după ce m-am întors de la piață, am început să pun la loc cumpărăturile prin bucătărie. Încălzeam o mămăligă la repezeală când am auzit un zgomot ciudat din camera lui Paul și a Ioanei. Am lăsat totul deoparte și m-am dus să văd ce se întâmplă.
Ioano, unde te pregătești? am întrebat, nedumerită, văzând-o pe nora mea adunând lucruri în valize.
Plec… Nu mai pot! mi-a spus printre lacrimi Ioana.
Cum adică pleci? Unde? Ce s-a întâmplat? am întrebat neliniștită.
Fără să spună nimic, mi-a întins o scrisoare. Am desfăcut-o cu mâinile tremurânde și am rămas încremenită.
Acum, când scriu în jurnal, parcă îmi retrăiesc toată viața. Îmi amintesc ziua când Paul a adus-o pe Ioana de la oraș, la noi în sat, în casa părintească. Eram fericită. Băiatul meu, deja trecut de treizeci de ani, se hotărâse să se așeze la casa lui. Mă gândeam că poate cineva avea să-i fie sprijin la bătrâneți, să nu rămână singur.
Casa era plină, tatălui lui nu i-a fost dat să ne fie alături până la sfârșit. A lăsat însă o gospodărie mare, un acoperiș trainic, tot ce putea să dea pentru familie. Paul era unicul nostru copil… După el nu am mai putut avea copii. Munca la țară e grea, nu ai odihnă. M-am obișnuit să trag la plug și să mă ocup de grădină, după ce bărbatul meu s-a prăpădit. L-am îngrijit trei ani, degeaba…
Ioana era tânără, cu aproape zece ani mai mică decât Paul, cred. Firavă, blândă. M-am regăsit în ea. Când am venit prima dată la socrii mei, aveam și eu doar o valiză mică. Nici hainele nu-mi ajungeau pentru o săptămână. Dar Paul a ales-o, mi-am zis, așa să fie. Orfană, sărăcuța de ea…
Fetele din sat îi purtau invidie. Paul era cel mai chipeș și avea de toate. Toate ar fi vrut să-i fie mirese, dar el și-a văzut de familie. Ioana i-a dăruit doi băieți și o fată.
Când cea mică avea cinci ani și băiatul mare zece, Paul mi-a spus că pleacă la Chișinău, cu un prieten, să facă bani.
Mamă, nu ne ajunge? Avem de toate. Salarii, pensia mea îi ziceam eu.
M-am săturat de coasă și plug, mamă! Mă duc, poate ne mutăm la oraș. Copiii or să aibă parte de o școală mai bună. Ne vindem casa, venim cu toții. O iei și tu cu noi.
Paul, aici avem școală aproape l-a rugat și Ioana.
Ești de la oraș, n-o să-ți fie dor? trebuie să-ți placă…
Eu nu-mi amintesc de părinți. Am crescut la casa de copii din Bălți. Apoi, mă gândesc și la mama ta…
Nu te mai certa cu mine, că plec! Ai grijă de tine, arată-te mai bine, zice el că e rușine de tine, mereu obosită și trasă la față.
Eu și Ioana ne-am apropiat mult. Parcă era fata mea. Mi se rupea inima de ea, mai ales după ce copiii au crescut. Iubirea pe care n-o putea primi de la Paul o primea de la noi. Repede i-am devenit mamă.
Paul pleca și venea rar. Trăiam din scrisorile pe care ni le scria. Odată, la o jumătate de an, apărea cu daruri și câțiva lei moldovenești lăsați pe masă. Prietenul cu care a plecat s-a întors repede acasă. Soția lui mi-a spus, într-o zi, că Paul stă cu o femeie bogată undeva în oraș, la care făcea reparații. Nu lucra, nu-i lipsea nimic. Am tăcut, n-am vrut să-i spun Ioanei. Dar zvonurile s-au împrăștiat în sat și, într-o zi, Ioana a început să-și adune lucrurile.
Unde pleci?
Mi-a întins biletul. Mai mult o notiță:
Ioana, iartă-mă, am pe altcineva. Casa o să-mi rămână mie după mama. Nu-ți irosi anii, du-te! Poate reușești să-ți faci un rost și cu copiii. Ți-am lăsat niște bani la început, pe urmă te descurci singură. Paul.”
Să se ducă dacă așa a ales. Eu pe voi nu vă las! Ce să căutați copiii pe drumuri străine? Nici nu pot trăi fără voi, nu vă dau afară! Fetița plângea, băieții nu ziceau nimic.
Mai târziu, într-o zi, Paul a apărut la poartă. Cu o femeie străină și cu o mașină luxoasă. Nu se aștepta să-și găsească copiii la mine, că nu i-am spus nimic. Cea mică, care avea deja 12 ani, a sărit în brațele lui, plângând. Băiatul cel mare s-a apropiat, dar s-a retras când Paul a vrut să-l îmbrățișeze. L-a luat de mână pe fratele lui și pe soră și au plecat în grădină. Adevărul e că de când a plecat, gospodăria s-a mărit. Copiii s-au apucat de crescut iepuri. Cei mai mari munceau cot la cot cu mine.
Paul m-a întrebat:
Dar mama copiilor, Ioana, unde-i? Te-a lăsat singură?
Nu judeca pe alții după tine, băiete! Ioana așa o cheamă, ai uitat? Vine curând de la muncă. Ce v-a adus pe amândoi la noi?
Trebuie să discutăm.
Atunci spune și pleacă. Nu până vine Ioana!
Am venit să te luăm la oraș.
Eu credeam că pentru copii ai venit, nu pentru mine.
Au mama lor. Tu mai bine vii cu noi. Vinde casa, primești bani buni pe ea, îți luăm ceva aproape la noi.
Și copiii? Ce fac cu copii?
Ioana să-i ia cu ea, găsește ei ceva la oraș, au mai multe șanse acolo…
Dacă ar fi vrut, plecau demult. Dar nu vor. Nu-i pot obliga.
Noi ți-am zis. Gândește-te, avem deja un cumpărător. Dar nu mai așteptăm mult.
N-am de ce să mă gândesc. Aici mi-e locul, nu-s stăpână altundeva.
Mamă, nu mai spune astfel de vorbe!
În clipa aceea a intrat Ioana.
Ce oameni!
În cei câțiva ani de când Paul nu o văzuse, Ioana s-a schimbat. Arăta chiar mai bine, era îngrijită și zâmbea. În urechi avea cerceii mei dragi, și părul scurt și frumos aranjat. S-a uitat Paul la ea cât s-a uitat, până a primit un cot de la noua lui soție.
Mamă, ce nu pui masa? La noi oaspete mare!
Oaspetele pleacă. Și a spus ce avea de spus. Drum bun, Paul! Mulțumesc că ai trecut. Și dumneavoastră, domniță, la revedere. Sper să nu ne mai întâlnim.
Mamă, ia-ți telefon. Dacă te răzgândești, sună! Și a plecat, lăsând un bilet pe masă.
După ani buni, Paul s-a întors ca să-și vadă mama pentru ultima dată. L-am chemat, că-i fiu, dar cu copiii avea o relație rece, distantă. Fata nici nu s-a apropiat. Băiatul cel mare avea și el copii acum
Ioana, copiii sunt mari. Casa e a mea, am dreptul să trăiesc aici. Am divorțat, vreau să revin și să locuim împreună. Dacă vrei să rămâi, bine. Dacă nu, nu te țin cu forța.
Ioana a scos atunci actele din comodă. Casa era deja trecută pe numele ei, din anul când Paul îi trimisese scrisoarea. Paul a ieșit fără să spună nimic. Ioana n-a încercat să-l oprească. Nimic nu o mai ținea lângă el. Are copiii ei, și-acum și nepoți.
Mă uit la nepoții care aleargă prin curte și mă gândesc că viața e grea, dar fiecare decide pentru sufletul lui. Și, până la urmă, dragostea adevărată rămâne, chiar dacă nu de la cine te-ai așteptaAm rămas singură pe prispă după ce liniștea serii a așternut un văl albastru peste sat. Fumul subțire se ridica din horn, iar nepoții, obosiți de tropăială, s-au strâns lângă Ioana. Vorbeau încet, ca într-o șoaptă de poveste, și din când în când îmi aruncau priviri calde, de recunoștință.
Nu m-am gândit niciodată că o familie poate fi altfel decât și-o imaginează omul tânăr, când visează la anii ce-or să vină. Dar viața, cu toate încercările ei, și-a croit drum și prin curtea mea, și a lăsat răni, dar și bucurii nespuse. Paul nu se mai întoarce și nici nu cred că a fost vreodată al nostru cu adevărat.
Ioana, la fel de tăcută și puternică, a așezat mâna peste mâna mea când am intrat în casă.
Să știți că fără dumneavoastră nu eram astăzi aici, a spus încet, aproape doar pentru mine.
I-am zâmbit, și simțeam cum anii grei mi se scurg pe obraji, dar lacrimile nu mai aveau gust amar. Poate pentru prima dată după multă vreme, am înțeles că și dragostea de mamă poate avea chipuri nebănuite.
În casa noastră e iar lumină și râsete. Am pus pe masă mămăliga aburindă și brânză proaspătă, iar copiii s-au prins de mână la rugăciunea de seară. În liniștea asta am simțit, dincolo de toate pierderile, că n-am dat greș.
Uneori, ce rămâne după noi nu e o avere, nici un nume ci locul unde, în ciuda tuturor furtunilor, oamenii dragi găsesc mereu drumul spre casă.
