Urâta Geanina
Doamne, ăsta-i bărbat? Parcă-i din greșeală! Chiar nu vede Geanina cu cine vrea să se mărite? Mic, bleg, urât ca păcatul!
Hai, nu exagera nici tu! Nu-i înalt, așa e. Dar în rest? Nu bei apă de pe față! Nici Geanina nu-i vreo frumusețe.
Asta-i adevărat. Da te gândești ce copii or să aibă? Vai de capul lor!
Tinerele mămici, adunate plictisite pe banca de lângă scara blocului, aranjau păturicile peste bebeluși, privind cu mândrie la pruncii lor adormiți. Ce să mai! Pruncii Geaninei nici nu existau încă și, în mintea lor, n-ar fi avut cu ce să se compare!
Pe Geanina n-o interesa însă bârfă. Tocmai descărcase din mașina logodnicului sacoșele pline cu cumpărături pentru mama ei și, zâmbind cald vecinelor, s-a pus pe treabă:
Doru, dragul meu, nu e prea greu? Lasă, iau eu ceva! încercă să-i ia măcar o pungă, însă el n-o lăsă.
Giani, ține mai bine ușa! Greutățile nu-s treabă de femeie. Nu ți-e voie!
Vecinele de pe bancă își dădură ochii peste cap.
Fii atentă la el! Nu-i treabă de femeie! Las să vezi după nuntă, atunci să te ții!
Geanina cu Doru dispăruseră de mult în scară, dar vecinele nu se lăsau cu vorba: comentau de zor înălțimea, kilogramele, trăsăturile, cât costă mașina lui Doru și mersul Geaninei. Păi, bârfa e boală ușoară.
Pentru Geanina însă, era vremea să-și revadă mama. Nu o văzuse de două săptămâni ba plecase în delegație, ba lucra cot la cot cu Doru la renovarea noului apartament, să-l termine până la nuntă. Mama îi tot zicea să aibă grijă de ea, că nu-i trebuie să bată drumul degeaba: frigiderul e plin, telefonul merge, și nunta-i după colț, de unde atâta grabă?
Dar Geanina n-a mai rezistat. Mereu fusese apropiată de mama sa și nu se obișnuise să stea departe atâta vreme de ea.
Pe Geanina, mama ei, Silvia, o născuse târziu, la treizeci și cinci de ani. Pe Silvia, cu nasul mare, trup firav și deloc frumoasă, toți apropiatii o socoteau deja fată bătrână. Ce vorbe, copii la vârsta asta?
Dar Silvia i-a lăsat mască! S-a dus la mare și s-a întors cu un logodnic: Radu, bărbat arătos și mărinimos, cu umeri largi și ochi albaștri. Silvia lângă el părea o vrăbiuță la umbra unui motan impozant. N-aveau nici o treabă să pară pereche.
Dar după ce Radu a intrat în viața Silviei, hainele frumoase le purta ea, nu el.
Bărbatul Silviei era gospodar și priceput. Știa să facă bani și să aibă grijă de familie. Silvia a înflorit, și-a făcut coafură modernă și a alungat orice prietenă cu interese ascunse.
La Silvia, prietene apropiate, de suflet, n-au prea fost. Suferea, dar nu voia să fie băgată în seamă pentru cum arată. Se ferise de bârfe, căci bârfa e mai grea decât orice glonte. Oricând poate să lovească, nu știi de unde.
Pe bună dreptate, Silvia știa că lumea vedea în Radu un bărbat mult prea bun pentru ea, și, negreșit, cineva ar fi încercat să-i bage în cap că poate găsește mai bine.
Dar teama Silviei se dovedi zadarnică. Radu n-a vrut pe nimeni decât pe ea. El, crescut fără părinți, cu bunica ce dădea pe băutură, a înțeles din plin proverbul: Frumusețea-i trecătoare. Sufletul contează!. Radu asta a trăit-o. Pe când avea nici trei ani, un accident de mașină i-a luat părinții. Tătăl beat, drum ud, nuntă și Radu a rămas singur cu bunica, care și-a înnecat amarul în vodcă. La opt ani, Radu deja știa să-și calce cămășile și să își gătească singur, ca să nu ispitească gurile rele de la școală. Frumusețea, de fapt, i-a adus mai multe bătăi de cap.
Crescut așa, Radu era timid și, uneori, ursuz. De unde să știe ce e dragostea, când n-a simțit niciodată? Bunica ținea mai mult la sticlă decât la el, iar vecinii doar îl lăudau de ochii lumii, nimeni nu-i întreba cum o duce.
Doar tanti Veta, vânzătoarea de la brutărie, îl vedea altfel. Femeie singură, cu doi flăcăi acasă, știa ce-nseamnă să crești fără mamă. Creștea copii, le asigura pâinea pe masă, cartofi prăjiți și ceai cu mieremiere de la moș Liubomir, vecinul cu stupină.
Mulțumesc, tanti Veta! Cu ce rămân datoare?
Lasă, draga mea, dă din suflet! Tu stai la tejghea toată ziua pentru oameni, lasă că meriți și tu o bucurie!
Pe lângă pâinea zilnică, copilul primea și o chiflă.
Ia pentru școală! îi zicea tanti Veta, netezindu-i blând cârlionții.
Această bunătate nemeritată i-a încălzit sufletul lui Radu mai mult ca orice. La început refuza, apoi a înțeles că ar supăra-o, și-a început să îi mulțumească. Venea după școală să o ajute la brutărie, și a ajuns s-o simtă ca pe o a doua mamă.
Când bunica a murit, la cincisprezece ani, tanti Veta l-a luat la ea.
Puiul meu, ești ca fiul meu de mult. Acum să formalizăm și pe acte.
Așa a găsit Radu familie: o mamă și frați. Zâmbetul i s-a luminat, supărările s-au potolit avea cui să-i spună necazul!
A terminat liceul, apoi școala tehnică, s-a angajat, a făcut din casa bunicii un cuibușor, dar cu fetele n-avea noroc. Toate se apropiau, apoi îl lăsau.
Cea de care se îndrăgostise nici nu s-a obosit să-i găsească scuză:
Nu, Răducule! Tu ești prea chipeș. Te ia valul, mă lași singură. Prea-ți fac toate cu ochiul! Familie nu-ți trebuie. Eu rămân cu copilul, tu pleci
Radu simțea cum i se strânge iarăși inima, dar noaptea mergea la tanti Veta cu sufletul gol.
Feciorașule, înseamnă că nu-i de tine. A ta umblă tot undeva, te așteaptă. Crede-mă, fără credință nu se întâmplă nimic! Numai ai răbdare!
Și cum îi spunea ea, așa a făcut. Dar anii treceau, și tot nu-și găsea jumătatea. Când a văzut tanti Veta că scade iar, l-a trimis la mare.
Gata, Răducule! Marea trebuie s-o vezi! E uriașă, blândă și sălbatică, totodată. Mergi, suflete, că e o bucurie!
La mare, Radu a văzut-o pe Silvia, privind marea furtunoasă. Nimeni nu-i dădea atenție, însă pentru el, fata aia mică, cu ochi buni, semăna perfect cu mama lui adoptivă. Când a cunoscut-o mai bine, a știut că i-a picat norocul: suflet cald, dorință de iubire, bunătate tot ce a căutat de ani buni!
N-a ezitat.
Pe fiica lor, Geanina, au crescut-o cu atâta iubire, încât uneori se speriau singuri.
Să nu-i stricăm sufletul, Răducule! se temea Silvia. Nu-i răsfățăm prea tare?
Să fim liniștiți, că Geani e isteață!
Avea atâta încredere în fiica lor, încât și ea a înțeles că nu poate decât să-și facă părinții mândri.
În mamă seamănă! o mângâia tanti Veta la fiecare vizită. La fel de bună ca Silvia! Să ai grijă, băiatul meu drag, că fericirea stă unde este dragoste!
Radu ținea legătura caldă cu frații săi, iar când s-a îmbolnăvit grav, a spus întâi fraților, de teamă să nu o îngrijoreze pe Silvia.
Bine-ai făcut, Răducule! Găsim o soluție! răspunseră frații, serioși.
În două zile au găsit doctor și, după ce au primit diagnosticul crunt, nu l-au lăsat să cadă în disperare.
Să nu-ți treacă prin minte! Ai fată, ai familie, noi suntem cu tine!
Lupta a durat zece ani. Doctorii erau uimiți de voința lui.
Să știți că alții ar fi renunțat demult, dar dumneavoastră sunteți făcut din alt aluat.
Radu zâmbea, amețit, gândindu-se la Silvia și la Geanina, care după orele de liceu fugea la spital cu pachețelul, să-l vadă mâncând.
Nu-mi vine, fata mea! se vaită el uneori.
Tată, mănâncă! Supa-i sărată, mama a plâns când a făcut-o, dar eu i-am zis că tu te vei întoarce acasă! Am zis bine?
Bine-ai zis, minunea tatei… Așa o să fie…
Și de fiecare dată Radu venea înapoi acasă, cât timp știa că îl așteaptă.
A plecat liniștit, pe umărul Silviei, noaptea, acasă S-a stins în liniște, iar Silvia a rămas până la răsărit, mângâindu-i mâinile, rememorând viața lor.
N-am de ce mă plânge, Răducule. Am trăit cu tine toată fericirea! Mulțumesc, suflete
Dimineața, Geanina s-a furișat tiptil în camera părinților, dar țipătul ei mic, ca o vrabie prinsă-n palmă, a umplut casa de durere.
Stai, copila mea… Lui tata nu-i mai e greu… Acum îi este bine… Auzi? Nu mai plânge… Sunt aici
N-au rămas singure. Frații lui Radu le-au fost aproape, tanti Veta venea des. Familia s-a adunat, fiecare își vindeca rana cum putea.
Anii au trecut, Geanina a crescut, dar pe măsură ce se schimba, voia tot mai rar să se privească în oglindă. Înțelegea că nu-i frumoasă. Și nu putea schimba asta.
Ce să facă? Să-și facă nasul mai mic sau ochii mai mari? Nici morcovii nu au ajutat, deși citise că ajută la creștere.
La școală râdeau de ea. Silvia îi ștergea lacrimile în șoaptă:
Lasă, o să vezi cine o să fie fericit. Dă-i timp!
A terminat facultatea, și-a găsit de lucru, a devenit profesionistă, dar sufletul tot singur îi era. Colegii îi luau cursurile înainte de sesiune, căci Geanina, la ore, nu dădea ochii pe perete știa bine că n-are la ce visa într-o lume unde fetele erau mai frumoase decât băieții.
Ce facem, mamă? ofta Silvia, văzând că fata crește în carieră, dar nu știe să se descurce cu dragostea.
O trimitem la mare! chicoti tanti Veta. O dată a mers, poate merge și pentru Geani! Ce spui?
Dar singură nu merge! Se încăpățânează!
Atunci mergem toți: frați, cumnate, cu copii cu tot! La nevoie, ea oricum scapă de noi în oraș, cum a făcut și la țară la mine… Ai uitat câți aventurieri sunt nepoții? Unul la o mie!
Pregătim bagajul! hotărî Silvia.
Dar soarta avea alte planuri.
Geanina, de la mare, s-a întors neînduplecată: nu voia să stea singură nicio clipă, oricât au rugat-o să se avânte de capul ei. Doar acasă voia să fie.
Și totuși, la întoarcere, a găsit iubirea… nu la plajă, ci chiar lângă bloc, sub ploaia de vară. Când a parcat, a rămas descălțată în ploaie, fugind spre scara blocului, și chiar în dreptul ei, o mașină i-a făcut baie de noroi din cap până-n picioare.
Să mă ia groaza! apucă să zică, apoi începu să râdă cu lacrimi, atât de sincer că șoferul rămas cu gura căscată nici nu știa ce să zică.
Soarta a zâmbit încă o dată și, mulțumită, a plecat mai departe, știind sigur că Geanina cu Doru vor fi fericiți.
Așa a și fost.
Câțiva ani mai târziu, aceleași vecine, la o altă bancă, supravegheau odraslele deja mari și șușoteau când apărea mașina lui Doru:
Ai văzut, șubă are pe urâțenia aia?! Eu nu scot de la al meu nici măcar o vestă, da ei… Tot are!
Iar începi?
Nu-i stă bine cu geaca de blană! Nu-i stă!
Of, ce-ți mai putrezește limba! Ce ai cu fericirea fetei? Da, bărbatul ei nu-i vreo frumusețe, dar e sufletist! O iubește, îi adoră copiii! Pe când tu… numai invidie!
Păi mă roade! De ce la unii toate, la alții nimic? Ce copii frumoși la niște părinți atât de urâți? Cum vine asta?
De la cămilă! Tata Geaninei a fost strașnic de chipeș, așa că-i putere genetică curată.
Dar cum poate Geanina să fie așa blândă? Orice-i spui, zâmbește mereu! Niciodată n-o vezi supărată!… Ar fi trebuit să urască lumea, că nu i s-au dat la naștere nici o fărâmă de frumusețe!
Ar fi trebuit, dar nu e obligat nimeni! Dacă n-ai fi invidioasă, ai vedea și tu altfel viața!
Ma lasă-mă! Eu cu Ion, tu cu prostia! Dar zi-mi, cum fac să mă adore și pe mine un bărbat ca pe ea? O poartă pe palme!
Întreab-o! Poate știe vreun secret.
Da de unde! Ce să-nvăț eu de la una ca ea?
Bine, atunci, scuipă în continuare venin și n-oi avea niciodată fericire!
Geanina nu avea timp și de bârfele lor. Viața mergea înainte: mama se îmbătrânește, tanti Veta se pregătește de mutat mai aproape să ajute cu strănepoții, unchii strigă să le dea o mână la construcție, Doru a promis că-i ajută, copiii trebuie supravegheați.
Sasha, Mara, în casă! Bunica a scos plăcinta din cuptor! Nu-i frumos să o lăsați să aștepte!
Și seara va fi iar plină de povești lângă chitară și basme șoptite de Silvia nepoților.
Și viața merge mai departe ©În casa Geaninei, blândețea Silviei, râsul zgomotos al lui Doru și gălăgia veselă a copiilor alungau orice umbră de pe chipuri. Vecinele, cu priviri aruncate printre storuri, nu mai puteau decât să murmure, neînțelegând de unde vine fericirea asta tăcută, molipsitoare, care părea că nici n-are nevoie de frumusețe.
Într-o duminică, când toată familia s-a strâns în jurul mesei Silvia cu șorțul presărat de făină, Doru punând vin în pahare mici iar Geanina răsfirând lauri pe capetele copiilor liniștea a fost spartă doar de râsete și clinchet de veselie curată.
Tot nu-ți pasă, mamă, că toți zic că nu-i frumusețe pe lume ca la ceilalți? întrebă Mara, fiica lor, cu ochi vioi.
Silvia i-a mângâiat fruntea:
Să fii iubită, fată dragă, e cea mai mare frumusețe.
Geanina îi strânse mâna mamei, șoptindu-i recunoștință pentru tot ce i-a dăruit nevăzutul. În oglinda din hol, trecând iute, își văzu chipul: același nas, aceiași ochi blânzi și zâmbi mulțumită.
În seara aceea, pe banca unde odinioară mocneau bârfe, o tânără necunoscută, de-o frumusețe răpitoare, se așeză lângă cele două femei ce priveau casa Geaninei prin ramurile de tei.
Cine e, mama? De ce râde așa frumos? întrebă fata, arătând spre fereastra unde Geanina, Doru și copiii se jucau umbre pe perete.
Una dintre vecine oftă, privind-o cu un fel de invidie resemnată:
Acolo stă cineva care nu-i niciodată urâtă, chiar și când nu-i frumoasă.
Iar pe strada cu tei, spre seară, se risipi bârfa ca aburul; numai căldura unor inimi mulțumite rămase să lumineze ferestrele, lăsând în urmă o poveste simplă despre oameni obișnuiți, care-au ales să fie fericiți nu pentru că-s frumoși, ci pentru că știu să iubească.
