Urâtica Dorina
Doamne, da ăsta o fi bărbat? O glumă a sorții! Dorina chiar nu vede cu cine vrea să se mărite? Mic, firav, nu tocmai frumos, săracul!
Eh, nici tu nu exagera așa! N-ai zice că-i vreo statuie da, asta-i clar. În rest, ce să mai zicem? După față nu se bea apă! Nici Dorina nu-i cine știe ce frumusețe.
Asta-i drept. Da ia gândește-te, ce copii or să aibă? Groază!
Două mame tinere, plictisite de monotonia de la bloc, stăteau pe bancă la umbra teilor. Trăgeau cu ochiul la copiii lor adormiți în cărucioare, bucuroase că prichindeii lor arătau cu totul altfel decât viitorii copii ai Dorinei.
Dorina, tocmai descărcase din portbagaj pungi cu de-ale gurii pentru mama ei în fața blocului. A zâmbit politicoasă vecinelor și s-a pus pe treabă:
Dragă Andrei, nu e greu? Dă-mi și mie ceva! încercă să apuce măcar o sacoșă, dar Andrei nu-i dădu voie.
Dorino, tu mai bine ține ușa la bloc! Ce e greu nu-i treabă de femeie, auzi tu!
Vecinele se uitară una la alta și strâmbară din nas.
Nu vezi, dragă, ce găină-i? Nu-i treabă de femeie, cică! Lasă, că înainte de nuntă toți se dau zmei atenți! După, să vezi tu!
Dorina și Andrei dispăruseră deja pe scara blocului, iar babele tot disecau înălțimea, greutatea, chipul și mașina lui Andrei, plus mersul domol al fetei. Ei, și ce dacă? Vorbitul e boală grea, mai ales când nu mai ai ce face.
Dorina însă nici nu le băga în seamă. Se grăbea la mama ei, pe care n-o mai văzuse de două săptămâni. Ba o delegație, ba iutei lucrau la noul apartament ca să termine înainte de nuntă. Mama îi spusese să se îngrijească, să nu se agite și să nu vină de pomană. Frigiderul era plin, telefonul mergea, iar până la nuntă era doar un pic. Cum să le reușească pe toate?
Totuși Dorina n-a mai rezistat. Niciodată n-a stat așa departe de mama ei. Nu-și știa, încă, stăpâni dorul și grijile.
Dorina a fost primul și singurul copil pentru Maria, la 35 de ani. Pe Mărioara, vânzătoare la alimentara din cartier, toți o credeau sortită bătrâneții singuratice. Ce copil la vârsta asta? Părinții și prietenii o lăsaseră deoparte.
Dar Maria le-a închis gura la toți! S-a dus în concediu la mare și-a venit cu un logodnic. Și nu pe oricine, ci un bărbat frumos, cu umeri largi și ochi albaștri ca cerul. Maria, lângă el, semăna cu un șoricel cenușiu lângă un motan cu blăniță lucioasă. Nu păreau perechei.
Dar, după ce a apărut Andrei în viața Mariei, blănurile le-a purtat ea.
Andrei era bărbat harnic, priceput și isteț. Nu doar că aducea bani în casă, dar știa și să-i pună la adăpost. La soția lui o iubea cu patimă nu se uita la bani. Maria prinsese culoare în obraji, și-a făcut freză modernă, și încet-încet, s-a depărtat de prietenele de la alimentara.
Persoane apropiate n-a avut niciodată. N-a fost să fie. Maria ar fi vrut să aibă prietene intime, dar lumea o evita. Prea era urâțică. N-o pofteau nici la dans, nici la chefuri. Nu voiau să-și strice cheful privind-o.
De aceea, când câte o vecină venea pentru un serviciu sau un borcan cu zahăr aruncând o vorbă despre mărfuri pe sub mână, Maria nu le-a simțit lipsa când s-au rărit.
De bârfă a fugit toată viața. Știa cu inima că Andrei, deși o iubea, putea fi ispitit de sfaturile altor guri rele. Și-ar fi inventat povești doar ca să-și dea cu părerea. Așa că și-a făcut casa fortăreață, fără musafiri nechemați. Nu voia să-și piardă norocul.
Și, până la urmă, n-a avut de ce să se teamă. Pentru Andrei nu exista decât Maria. El știa prea bine că după față nu se bea apă. Crescut fără părinți, cu o bunică aspră, viața îl învățase cât de puțin contează frumusețea.
Rămăsese orfan devreme. Nici la trei ani nu ajunsese, că i-au murit părinții tata luase un șanț cu Dacia de pe drumul ud, întorcându-se de la o nuntă.
A rămas cu bunica ce-și astâmpăra durerea cu rachiu. Ajunsese, pe la opt ani, să-și facă singur de mâncare ca să nu-i râdă copiii la școală de cămăși necalcate. A învățat bine, deși frumusețea i-a adus mai degrabă necazuri. Se remarca oriunde se ducea, dar, de multe ori, atenția oamenilor doar îl stingherea.
În copilărie, era încruntat și neînduplecat. La cine să prindă dragoste? Bunica prefera sticla în locul nepotului și restul lumii n-avea altceva de zis decât uite, ce frumușel e!. Niciunul nu-l întreba cum îi e lui cu adevărat.
Doar tanti Viorica, vânzătoare la brutăria din colț, creștea singură doi copii îl înțelegea. Știa ce-nseamnă să crești fără mamă, căci crescuse prin orfelinate. Dar și-a crescut băieții ca pe ochii din cap uneori cu grija zilei de mâine, dar niciodată fără pâine și ceai cu miere adusă de vecinul apicultor.
Vai, mulțumesc! Cât vă datorez?
Nu-ți bate capul, măi dragă! Tu dai la tot cartierul zâmbetul, să-ți dau și eu o chiflă să-ți țină de foame!
Și lui Andrei, alături de pita cea de toate zilele, Viorica îi strecura și-o chiflă dulceagă.
La școală s-o mănânci, măi! îi spunea și-i plimba palma prin părul balai.
Gesturile astea, atât de mici, îi încălzeau sufletul. La început n-a vrut să primească, apoi n-a mai zis nu, ca să nu o supere pe tanti Viorica. Venea după ore să-o ajute la magazin, și, inevitabil, a ajuns s-o vadă ca pe o adevărată mamă.
Când a murit bunica, Andrei avea cincisprezece ani. Inima i-a cedat. Viorica l-a luat sub aripa ei:
Tu mi-ai fost demult copil. Doar hârtii să mai facem.
Andrei a primit o familie: mamă și frați. Și i-a trecut supărarea, fără să-și dea seama când ai pe cineva, necazul nu prea stă să te bată la ușă.
A absolvit liceul, a reparat apartamentul rămas de la bunica, dar cu fetele nu prea avea noroc. Îl căutau, dar apoi găseau pretexte să se retragă. Una, cea care îi plăcea cel mai mult, nici n-a încercat să-l menajeze:
Nu, Andrei dragă, nu vreau să mă leg serios de tine. Prea ești arătos. Pleci, mă lași. Și dacă rămân cu copil de la tine? Fetele toate vor la braț cu tine și tu tot alegi. Mie nu-mi trebuie așa.
A simțit din nou săgeata necazului, dar a știut la cine să se plângă.
Băiete, nu-i de tine, alta te-ntâlnește pe drum. Nu-ți pierde nădejdea! Fără credință, dragule, nu răzbim nimic pe lumea asta. Doar așteaptă! O să fie!
Viorica îi găsea întotdeauna cuvintele care să-i ungă sufletul. Și-a zis că de așteptat știe să aștepte, restul va veni.
Anii au trecut, dar fata potrivită tot nu s-a arătat. Iar Andrei a început să se întristeze din nou. Viorica a decis: pleci la mare!
Dragă băiatule! Marea trebuie văzută! Acolo e altfel…
Cum, mamă?
E mare, blândă, și când dă furtuna, tot îi găsești farmecul! A ta trebuie s-o vezi, nu pot explica! Du-te, asta înseamnă fericire!
Și la mare a întâlnit-o pe Maria. Fata, pironită de colo, privind la mare înspumate după ploaie, fiind ignorată de toți. Dar Andrei, când a văzut-o, a amuțit. Semăna atât de mult cu mama sa adoptivă, că inima i-a tresărit. Și, cunoscând-o, a înțeles: soarta îi dăruise cadoul suprem, după tanti Viorica. Maria avea o bunătate și o fragilitate neîntrecută. În ea era un izvor de duioșie neconsumată, și pe loc Andrei a știut că ea e ce-a cerut la toate rugăciunile.
N-a lăsat șansa să-i scape.
Pe Dorina, copilul lor, au iubit-o poate încă și mai mult decât viața lor.
Să n-o răsfățăm prea tare, Andrei! ofta Maria. Să nu i se urce la cap!
N-o să pățească nimic! o săruta Andrei pe frunte. E fată cuminte!
Credea cu atâta sfințenie, că nici Dorina n-a putut altminteri decât să le răspundă cu bunătatea și cumințenia ei.
În mamă vorbește bunătatea! ofta Viorica, dezmierdând nepoata. Să le prețuiești, băiatule! Fericirea stă în dragostea din casă, să n-o pierzi!
Cu familia mamei lui adoptive și frații, Andrei ținea mereu legătura. De aceea, când a simțit că nu-i e bine, s-a dus întâi la frați, de teamă să nu-i necăjească pe Maria și Viorica.
Ai făcut bine, Andrei! Vedem noi ce-i de făcut! frații nu glumeau cu vorbele.
I-au găsit doctor, iar când au aflat verdictul crunt, nu l-au lăsat să cadă pradă disperării.
Să nu faci prostii! Ai fete! Suntem alături de tine! Medicina a avansat!
Lupta a durat zece ani și Andrei a uimit toți doctorii cu încăpățânarea lui.
Nu mulți rezistă așa! Sunteți tare!
Andrei dădea din cap, luptând cu amețeala, iar în minte îi era însuși gândul: forța stă în Maria și în fetița lor, Dorina, care, după școală, venea pe fugă la tata, să-i aducă supa făcută de mama și să se asigure că a mâncat.
Nu-mi trebuie, fată dragă… se eschiva Andrei.
Mănâncă, tata! Supa-i sărată, mama a plâns cât a fiert-o, dar eu i-am zis să nu mai verse lacrimi; vii acasă, te faci bine, da?
Da, Dorino Așa va fi
De fiecare dată, Andrei se întorcea acasă, oricât de rele ar fi fost previziunile. Pentru că era așteptat! Cum să nu mai vină?
S-a stins în liniște, acasă, la pieptul Mariei, adormind pentru eternitate. Maria a rămas ținându-l în brațe până la ziuă, mulțumind pentru tot.
N-am ce să-ți reproșez, Andrei dragă… Am fost atât de fericită cu tine. Mulțumesc, suflet bun…
Dorina, când s-a trezit de dimineață, a intrat în camera părinților și a scos un țipăt firav, ca un pui de pasăre prins în palme.
Încetișor, fata mea! Lui tata nu-i mai doare… Acum îi bine… Știi?! Nu plânge… Eu sunt aici…
Maria și Dorina n-au rămas singure. Frații lui Andrei le erau aproape. Viorica venea mereu în vizită. Familia s-a strâns și a înfruntat durerea împreună, știind că altfel nu se poate.
Au trecut anii. Dorina a crescut. Cu fiecare an, îi venea tot mai greu să se uite în oglindă. Știa că n-are frumusețe. Nu putea schimba nimic.
Și oare cum ar fi putut să-și scurteze năsucul, să-și mărească ochii sau să devină altfel? Nici morcovii mâncați cu sârg nu i-au ajutat la înălțime.
La școală era ironizată, iar Maria o mângâia și-i șoptea:
Lasă, fata mea, o să vezi tu cine va fi cu adevărat fericit! E timp!
Dorina a terminat liceul, a intrat la universitate, dar nici acolo nimeni nu aprecia răbdarea și bunătatea ei. Privirile băieților erau pentru fetele frumoase și gălăgioase. De la Dorina, doar copiau notițele înainte de examene. Le avea mereu în ordine, căci n-avea cu ce să se fălească la grupul de fete.
Ce facem, mamă? s-a întristat Maria, văzând că fata devenise specialistă dar habar n-avea cum să-și construiască viața.
Ce facem? O trimitem la mare! a zâmbit Viorica. A mers odată, merge și-a doua! Ce zici?
Asta da! Dar Dorina nu se duce singură. Se încăpățânează!
Mergem cu toții. Chemăm toți nepoții și copiii fraților. În familie, fata scapă de sub supraveghere și cine știe… Ții minte cum fugea prin oraș când venea la mine la țară? a râs Viorica Prichindeii noștri îi vor da de furcă, că sunt mulți și ea doar una.
Pregătim bagajele! a dat din cap Maria.
Dar soarta făcuse planuri altele.
Dorina a ajuns la mare, dar n-a vrut să stea departe de familie. Oricât au încercat să o convingă, a rămas pe poziție:
Nu vreau singură!
N-aveau ce să-i mai ceară.
Dar viața avea să-i pregătească altceva. Abia întoarsă la Chișinău după vacanță, Dorina, coborând din mașină pe ploaie torențială, și-a dat seama că era încălțată cu pantofii cei noi abia cumpărați din salariul de la primul job. A renunțat la ei și a alergat desculță prin bălți, grăbindu-se spre bloc, unde știa că mama o așteaptă.
Și, chiar lângă bloc, o mașină a trecut lângă ea și a stropit-o din cap până în picioare cu apă tulbure.
Fantastic! a zis Dorina.
Apoi a izbucnit în râs, de a făcut pe șofer să rămână cu privirea la ea. El a tras pe dreapta să-și ceară scuze, fermecat de râsul ei.
Soarta s-a amuzat și și-a spus am mai pus o bifa. Și-a plecat, știind sigur că de-acum Dorina și Andrei al ei vor fi fericiți.
Așa a și fost.
Și peste câțiva ani, aceleași vecine veșnic nemulțumite, supraveghind de pe bancă copiii, au început să vorbească pe șoptite când a oprit Andrei mașina lângă bloc:
Ai văzut ce mantou are urățica asta?! La mine nu vrea să-mi ia bărbatul nici măcar o năframă, iar la ea tot ce vrea!
Iar începi?!
Nu-i șade bine cu poncho, nu-i șade!
Ești rea, dragă! Tot n-ai pace! Ce treabă ai cu fericirea Dorinei? Are bărbat săritor, grijuliu, le răsfață și pe ea, și pe copii! Tu de ce nu-ți vezi lungul nasului?
Da, m-apucă invidia! Cum de la unele vin toate pe tavă, iar la alta nimic?! Tu-i vezi pe ăștia? De niciuna nu-s frumoși, da copiii lor, de pomină! De la cine-i frumusețea?
De la ta-su. Mama mea zicea că tatăl Dorinei a fost frumos foc. Deci, genetică pură!
Atunci, de ce Dorina e așa blândă? Să nu urască ea lumea că n-are nici un strop de noroc la frumusețe?
Probabil ar trebui, dar nici nu-i e dată ca lecție! Invidia nu te face mai frumoasă, dragă!
Lasă-mă! Cum să-l faci pe un bărbat să te iubească așa? Poate știe vreun secret?
Întreab-o! Poate te învață!
Nu vreau să învăț de la una ca ea!
Cum știi tu mai bine!
Pe Dorina nu o durea de vorbele babelor. Avea destul de făcut acasă! Mama se ținea tare, dar îmbătrânea, Viorica dădea să se mute mai aproape, ca să o ajute, frații lui Andrei îi chemau în ogradă la treabă, Andrei pe la construcții la rude. Copiii mereu trebuiau supravegheați.
Să veniți acasă, Săndule, Mărie! Bunica tocmai a scos plăcinta din cuptor! Nu-i frumos s-o lăsați să aștepte!
Și urma altă seară, cu vorbă bună, cântec la chitară sau o poveste spusă de Maria nepoților.
Și viața mergea înainte
În final, am înțeles ceva: nu frumusețea te ține viu în ochii celor dragi, ci bunătatea. Oameni buni și simpli au parte de fericire, chiar dacă mulți nu o văd sau o iau în râs. Prețuiește liniștea familiei, că acolo-i tot norocul lumii.
