**Jurnal 12 oct. 2024**
Astăzi am mers cu prietena mea Mira în Parcul Copou, la o oră de la terminarea orelor de la liceu. Era o după-amiază cu soare blând, iar pomii erau încă în bătaia primăverii, așa că am decis să profităm de vremea frumoasă și să ne plimbăm pe aleile umbrite.
Pe când ne plimbam, am observat o pereche de tineri îmbrățișați lângă o bancă. Bărbatul, cu părul încârligat și cu fața brăzdată de riduri fine, ișește la soție și îi șoptește ceva la ureche. Ea, cu ochii mari și zâmbetul larg, radiază de fericire. Am rămas cu gura căscată, privind-i cum se priveau pierduți în propriul lor univers. Mira mi-a scos din gânduri glasul și a exclamat:
Ana, ce faci? Ana!
Am simțit cum inima îmi bate cu putere, dar am răspuns calm, încercând să maschez fiorii:
Nimic, Hai să plecăm.
Mira a încuviințat și ne-am îndepărtat de acolo, dar imaginea acelui cuplu mi-a rămas imprimată în minte, așa cum rămâne o pată de lumină pe o fereastră curată.
Mâine am sărbătorit cu mama și cu tata la casa din Botoșani. Încă nu pot să-mi dau seama cum a putut fi posibil tot ce am văzut astăzi. M-am gândit la tata, Andrei, și la mama, Maria, pe care le-am iubit mereu fără să-mi facă vreun dubiu că sunt cei mai buni părinți. Însă acum în mintea mea se înfiripă un gând amar:
Tată, cum ai putut să faci așa ceva cu mama?
Mă uitam în jur, sperând că poate eu am interpretat greșit, că poate totul e doar o iluzie, dar imaginea femeii fericite lângă acel bărbat își ținea locul în mintea mea.
După ce ne-am despărțit cu Mira, am pornit spre casă, cu pașii grei și cu privirea căzută. M-am lăsat cu gândul la acea scenă, încercând să înțeleg dacă am fost martoră la un trădare reală sau dacă totul este doar o distorsiune a imaginației mele adolescentine.
Ajunsă în apartament, mama m-a întâmpinat cu o voce puțin aspră:
Hai să mâncăm, că nu o să mai aștepți pe tata!
În timp ce spălam vasele, am tot ascultat pașii lui Andrei pe hol și l-am așteptat să vină la masă. Nu a venit. După câteva minute de tăcere, am luat laptopul și m-am așezat să scriu, dar tot îmi revenea în minte acea imagine din parc. M-am întrebat:
Cum poate să fie asta adevărat? În lumea adulților trăiește minciuna și infidelitatea ca pe o pată neînțeleasă? Ce îi lipsește lui Andrei în viață? Poate crede că ar putea să ne lase pe mine și pe mama cu tot cu toate greutățile?
Și, dintr-o dată, mi-a răsărit o idee nebună:
Dacă acea femeie crede că pot să-i dau tatăl meu și să-l păstrez, poate nu știe deloc că eu exist.
Ușa s-a deschis și am auzit vocea familiară a lui Andrei:
Îmi pare rău, iubito, ziua a fost grea.
Maria, cu tonul ei obișnuit de reproș:
Nu îți mai faci griji la sfârșitul lunii, dar acum zilele grele par să apară zilnic.
Apoi, Andrei a intrat în camera mea, încercând să mă sărute, dar eu l-am respins:
Hai departe, că mâncarea se răcește!
Mi-a cerut ce s-a întâmplat, iar eu am răspuns cu un nimic. El a privit în ochii mei, a ezitat și a plecat spre bucătărie.
În seara aceea am rămas în camera mea, planificând cum să-l fac pe tata să înțeleagă greșeala și să revină la noi. Am căzut în somn cu aceste gânduri, dar vocea părinților a răsunat din nou în jurul meu:
Vasile, unde te duci? a strigat mama.
La muncă, e urgent a răspuns tata.
Am ieșit din cameră, am zâmbit forțat și am îndreptat spre birou. Mama mi-a cerut să beau o cafea, iar Andrei, cu un mic zâmbet de scuze, a așteptat lângă mine. Am băut repede și am ieșit pe hol, strigând:
Hai, tata!
Am pășit lângă el, și în tăcere ne-am îndreptat spre stradă. El a început să vorbească, întrebând dacă eu îi port supărare pentru ceva.
Nu, tata, cred că e o perioadă de tranziție pentru mine am spus eu, cu o gură strânsă. Te iubesc.
Și eu te iubesc, draga mea! a răspuns el, cu vocea tremurând ușor.
Ne-am zâmbit unul altuia, dar am simțit că ochii noștri nu se întâlnesc pe deplin.
În drum spre casa lui, am observat o femeie cu părul cufundat într-un șal roșu, ieșind dintr-un bloc din zona Mărcuța. Am rămas surprinsă:
Ce frumoasă e! am exclamat în sine. Nu e oare tata mai prețios decât noi cu mama?
Ea s-a apropiat, l-a sărutat pe Andrei și au plecat de mână în mână spre o alee izolată, unde s-au așezat pe o bancă. Am urmărit de la distanță, simțind o durere adâncă în piept.
După un sărut lung și o discuție pe care nu am auzit-o, s-au ridicat și s-au întors la blocul de unde veniseră. Andrei a plecat spre casă, iar acea femeie a dispărut în intrarea scării.
M-am răzgândit ce să fac. Mi-a venit dor să rămân cu acea femeie singură, să o înfrunt și să-i dau un semnal că nu mai pot sta să fiu ignorată.
În acel moment am observat că amanta lui tata a ieșise dinapoi pe stradă, cu o sacoșă plină de gunoi. Am alergat spre ea și i-am blocat calea.
Salut! i-am spus, ridicând mâna.
Ce vrei? a întrebat ea, uimită.
Dacă te întâlnești din nou cu Andrei, îți promit că nu voi lăsa să treacă.
Cine ești tu?
Nu înțelegi? am răspuns eu, hotărâtă. Sună-mă! Ia telefonul!
Mi-a întins telefonul și i-am cerut să sune la numărul pe care eu însumi îl cunosc:
Sună-l pe Andrei și spune-i că nu mai vrei să-l vezi. Spune-i că eu sunt fiica lui și că el iubește foarte mult pe mama mea!
Am sunat și am auzit vocea lui Andrei:
Ana, ce s-a întâmplat?
Andrei, nu mai trebuie să ne întâlnim.
De ce?
Nu va merge. Tu ai familia, eu trebuie să plec la oraș după facultate.
Ana, dacă … a început el, dar eu am auzit în glasul său o notă de ușurare.
Gata, Andrei, nu mai veni și nu mai suna!
Înțeleg! a răspuns el, hotărât.
Când m-am întors acasă, părinții erau la masă, discutând în voie.
Ce-ai de gând să mănânci, Ana? a întrebat mama, ridicându-se din scaun.
Mănânc! am răspuns eu, forțând un zâmbet.
Dar de ce ești așa de veselă? a întrebat tata, curioz.
Tată, mă iubești? am întrebat, cu voce tremurând.
Te iubesc! a răspuns el fără ezitare.
Și pe mama?
A fost un moment scurt de tăcere, apoi a răspuns cu hotărâre:
O, da, o iubesc și pe mama ta!
Eu vă iubesc pe amândoi! a exclamat el, cu o căldură neașteptată.
Azi am plecat cu inima grea, dar și cu o ușurare pe care nu mi-aș fi imaginat că o pot simți. Poate că, în ciuda tuturor necazurilor, am învățat că adevărata putere vine din cunoașterea și acceptarea propriei valori.
*P.S.* am scris în ultima linie, în timp ce priveam cerul serii: În viață, nu poți controla tot ce se întâmplă, dar poți decide cum să reacționezi.
**End of entry**.
