Jurnal personal, martie
Stăteam lângă aragaz, privind cum aburul se ridica încet din oala cu hrișcă. Nu hrișca aia de la magazin scump, ci cea ieftină, ambalată în pungi transparente, pe care o găsești la promoții cu șase lei la pungă. E măruntă, cu un strop de amăreală. Am mai amestecat odată cu lingura, am pus capacul și m-am rezemat de frigiderul vechi, Indesit-ul care duduia mereu același sunet, parcă era o aprobare mută pentru tot ce făceam.
Dincolo de geam se întindea strada Constructorilor. Blocuri gri de patru etaje, tei uriași care primăvara își scuturau puful peste tot, chioșcul de flori de la colț. De doisprezece ani locuiam aici, așa că era deja parte din mine cum e bătătura pe talpă sau știutul că treapta patru de la scară scârțâie.
Mihai a intrat pe nepusă masă în bucătărie. Mereu știa să apară așa, fără zgomot. Înalt, cu umerii lați, un pulover deschis la culoare, pe care jur că nu-l mai văzusem la el. Mi-am dat seama de asta abia după câteva secunde prima reacție a fost mirosul. Parfumat, floral, dulceag pe fond, dar nu-mi aparținuse niciodată. Nu era mirosul deodorantului lui, nici al mașinii.
Ei, mândra mea spartană? a aruncat el, uitându-se în oală. Tot pe pâine și apă?
Nu-i pâine, e hrișcă, i-am răspuns. Cu ceapă.
Cu ceapă! E lux, a zâmbit el, ciufulindu-mă un pic pe umăr. Ține-te tare. Mai avem puțin și gata, totul se răsplătește. Livada de meri rămâne acolo, ai să vezi.
Eu am dat din cap, genul acela de aprobare ce ascunde, de fapt, doar oboseala. Iar amețeala mă luase din nou, a treia zi la rând, încet, ca și cum cineva răsucise puțin lumea pe lateral. Știam că de la alimentație mi se trage. Dar tăceam.
Ai mâncat azi? l-am întrebat.
Am avut masa de prânz la serviciu, merge.
A luat o cană, a turnat apă rece, a băut repede, a pus-o la chiuvetă și s-a întors în sufragerie. Eu m-am uitat la cana rămasă. Apoi am stins focul și-am început să împart hrișca-n farfurii.
După trei ani de strâns cureaua, mă obișnuisem cu unele lucruri. Că brânza dulce o înlocuiesc cu chefirul, că am re-cusut singură pe mânecă geaca pe care o port al cincilea sezon, că de la coafor am lipsit de când cu gerul lui noiembrie de acum doi ani. Am tuns singură vârfurile, la lumina de la baie, fără să mă uit prea atent la mine. Câteodată ieșea, câteodată nu.
Acum trei ani, Mihai mi-a arătat niște poze: o căsuță cât palma, în satul Livada de meri, la vreo 40 de minute de oraș cu trenul. Din cărămidă, cu mansardă, meri în curte, fântână veche, care nu mai era fântână, doar decor. Obloane verzi. Cerdac de lemn. Bancă sub liliac.
Uite, mi-a zis, lăsând laptopul pe genunchii mei. Vezi?
Și-am văzut. Am simțit un fior cald în piept, nu chiar bucurie, dar pe aproape. Posibilitatea. Toată viața statusem în apartamente de cartier, cu pereți străini și aer stătut. Iar acolo, pe ecran, erau meri.
Ne trebuie vreo trei ani de economisit serios, a calculat el pe ton de contabil. Dacă pui lunar suma asta, iar tu mai strângi la cheltuieli…
Cât costă?
Mi-a spus. Am rămas mută.
E mult.
E casă, Adina. A noastră. Cu grădină, liniște. Crezi că astea-s ieftine?
Am acceptat. Nu din prima, dar am acceptat. Am deschis cont comun. Am pus lunar jumate din pensie și tot ce mai câștigam ocazional. Lucram la o firmă mică, la jumătate de normă. Mihai spunea că el trimite triplu.
Eu îl credeam.
Asta știam să fac. Nu din prostie, ci pentru că așa fusese întreaga mea viață să crezi, să te lași dusă de val. E mai ușor. Mai ușor când ai încredere, nu trebuie să verifici fiecare pas și nu te termină psihic.
Prima iarnă trecuse lejer. Mâncam mai modest, mă îmbrăcam mai simplu. Aveam impresia că-i un joc, ca-n copilărie, când n-ai bani de înghețată și-ți imaginezi alt ceva la fel de savuros. Supă din ce era ieftin, rețete găsite pe forumuri, mă bucuram când luam ceva la ofertă. Era chiar amuzant.
În al doilea an, a devenit greu. Corpul a început să tragă semnale. Slăbiciune-n picioare, somnolență ce nu trecea cu somnul nopții. În autobuz, mă prindeam, uneori, că nu știu unde merg, doar priveam pe geam golită de gânduri. La medic n-am mers. Nu erau bani, la policlinica de stat nu mai aveam răbdare să stau la coadă.
Ar trebui să fac analize, i-am spus lui Mihai într-o seară.
Private?
Măcar acolo nu e coadă.
Adina, înțelegi că orice leu contează? Poate mergi la etajul doi la stat.
M-am dus. Am stat, am primit trimitere. Analizele erau la limita de jos a normalului. Medicul mi-a zis: carne roșie, fier, vitamine.
Din banii mei am luat cele mai ieftine vitamine. Carne roșie nu-și permitea bugetul nostru.
În al treilea an am renunțat să mă cântăresc. Oglinda din baie spunea destul. Fața mi se ascuțise, galbenă pe sub ochi, părul tern. Din second-handul de pe strada Parcului am găsit un palton albastru, aproape fără defecte. Vânzătoarea, o doamnă roșcată, mi-a spus:
Bun palton. Ține, merită!
Știu, i-am spus.
Toate aici știm, a zâmbit ea, fără bucurie, dar cu înțelegere.
Am luat paltonul și, privind în vitrina unui magazin pe drum, m-am oprit o clipă. Apoi am mers mai departe.
Mihai continua să mă încurajeze. Avea talentul ăsta, să mă facă să cred că urmează ceva bun, că e aproape. Mai puțin, repeta atât de des că ajunsesem să nu-l mai aud, ca un fundal muzical.
Ești tare, îmi spunea, văzând ce cină simplă mănânc. Ca o spartană adevărată. Te respect pentru asta.
Zâmbeam. Zâmbet sincer, dar fără bucurie. Era reflex, mușchii știau ce să facă.
Mai vorbeam și cu fiica mea, Clara. Stătea în alt oraș, familie, copii. Nu suna des, era prinsă cu ale ei. Eu nu mă plângeam. Nici nu mă pricepeam.
Ce mai faci, mamă?
Bine. Strângem pentru casă.
Știi că tot strângeți?
Aproape gata. În curând.
Bravo vouă.
Apoi urma vremea, copiii, nimicuri. Închideam și mă mutam în bucătărie.
Toamna aia, a treia de când trăiam strâns, mirosurile au devenit mai ascuțite. Cred că organismul, primind mai puțin, și-a ascuțit simțurile. Am simțit atunci prima dată parfumul acela nou pe cămașa lui Mihai, într-o zi la început de octombrie. Am crezut că-mi imaginez sau că a venit pe hainele cuiva din troleu.
A doua oară, în noiembrie. A venit târziu acasă, vesel, rumen la față, cu miros de flori dulcege pe geacă. M-a ajutat să-l dezbrac, am simțit parfumul. Nu eram eu. Parfum scump, de damă. Nu știam ce marcă, dar știam că nu-i al meu.
Ai obosit?
Mult. Ședință de trei ore. Vai de mine, a căscat, s-a întins, a fugit la baie.
Am atârnat geaca la cuier, m-am oprit o secundă, apoi am încălzit cina.
Aveam talentul de a mă apăra gândind la altceva, când nu voiam să știu anumite lucruri. Nu de teamă, ci pentru că știam că, dacă le accept, voi fi nevoită să acționez.
Contul nostru comun se alimenta lunar. Mihai îmi arăta extrasul de cont. Cifrele creșteau încet, dar creșteau.
Vezi? zicea, arătând spre ecran. La primăvară începem discuțiile cu proprietarii.
Cum adică primul pas?
Negociem, analizăm condițiile. E complicat.
Eu dădeam din cap. Nuanțele erau treaba lui. El negocia, eu economiseam.
În decembrie a început să lipsească des. Colaborări, petreceri de serviciu, sezon greu. Eu înțelegeam, eram expertă la a înțelege.
Dar într-o noapte, către final de lună, a venit acasă pe la unu. Părea odihnit. Straniu cuvânt, dar exact ăsta îl aveam în minte. Nu obosit, ci proaspăt. Mi-a spus că a fost cu colegii.
Asta e, a zis el. La Livada de meri nici nu vom avea nevoie de petreceri.
M-a sărutat pe tâmplă și a mers la somn. Eu am rămas în bucătărie, cu frigiderul dudăind și zăpada scurgându-se pe geam.
În ianuarie am găsit bonul.
S-a întâmplat din întâmplare. Am vrut să curăț un sacou cel nou, bleumarin, purtat la Revelion. Era pe scaun în dormitor. Am trecut cu peria peste el, apoi am băgat mâna în buzunarul stâng.
Am scos o hârtie mică, albă.
Restaurant Stridiile de pe Ștefan cel Mare. Data: 28 decembrie. Suma.
Am privit îndelung suma, am verificat de două ori să nu greșesc. Apoi m-am uitat pe fereastră. O doamnă mergea pe stradă cu un cățel. Patrupedul trăgea de lesă, stăpâna privea nepăsător.
Suma de pe bon era bugetul nostru de-o lună pentru mâncare. Tot. Grame măsurate să ajungă până la lună nouă.
Am pus bonul înapoi, am atârnat sacoul, am mers la bucătărie.
Frigiderul dudă.
Am turnat apă, am băut. Am pus cana. Am ridicat-o iar. Am pus-o.
Mihai era la serviciu. Avea program fix, eu lucram de-acasă procese verbale. În ziua aia nu aveam treabă, eram singură.
M-am întrebat cine merge la Stridiile de pe Ștefan cel Mare cu o zi înainte de revelion. Eu niciodată nu am călcat pe acolo. Doar de la reclame cunoșteam locul: sală elegantă, fețe de masă albe, local scump.
În acea zi mi-a spus că merge la colegul lui, Marius întâlnire cu foștii liceeni. S-a întors pe la 22, miroseam parfumul acela de care tot vorbesc.
Nu am judecat imediat. Am preferat să țin la distanță, cum făcusem mereu. Poate a fost cu cineva la masă, poate a trebuit pentru serviciu… Poate.
Seara, când a venit acasă, l-am privit altfel. Nu acuzator, ci obiectiv.
Cum a mers? l-am întrebat.
Bine. Am ciugulit ceva la muncă.
Am încălzit supă.
Hai, adu-o.
Mânca și butona telefonul. Eu sorbeam ceaiul și-l priveam. Nicio tresărire.
Mihai… la Stridiile de pe Ștefan o fi scump?
A ridicat privirea o clipă. Doar o secundă.
De unde să știu? N-am fost niciodată.
A, m-am uitat la o reclamă pe net.
A revenit pe ecranul telefonului.
A venit februarie, geroasă și liniștită. Am mers în paltonul albastru second-hand, mi-am încălzit mâinile la cană, am tremurat în troleu. Amețeala era tot mai accentuată. La policlinică am primit același verdict: la limita de jos a normalului. Ajutor?, am întrebat. Doctorița a ridicat din umeri.
Vitamine iau, am zis.
Care?
I-am spus. A amuțit.
Sunt cele mai ieftine. Dacă nu se poate mai mult, mergeți pe astea.
Nu se poate, am răspuns.
În februarie, Mihai părea din ce în ce mai energic. Își cumpăra lucruri noi. Observam: ba curea nouă, ba alt tip de încălțăminte. Pantofi maro, atent lucrați, scumpi.
Noi? l-am întrebat privind pantofii.
Reducere. Cei vechi s-au rupt.
Reducere, am repetat și eu.
La butik n-am fost, nu-s nebun.
Am dat din cap.
La început de martie am văzut pe telefonul lui o notificare. Era la baie, eu, lângă masă, cu o carte nedeschisă. Pe ecran scria: AutoGrad Mașina dvs. CityCruiser este gata, decor roșu, conform cererii. Vă așteptăm!.
Am lăsat cartea.
CityCruiser știam că e un SUV mare, din cele scumpe. Roșu înseamnă, în limbajul showroom-urilor, că e cu fundă, uriașă, pentru cadou. Comercial, cum vezi la reclame. Fă-i bucurie femeii tale.
Noaptea aceea am stat cu ochii deschiși, ascultându-l cum doarme liniștit.
M-am gândit la hrișca cu ceapă.
La pastilele de vitamina F de 18 lei.
La paltonul de la second.
La faptul că nu mai calcasem la coafor de cinci sezoane.
M-am gândit la contul comun.
Dimineața am sunat la bancă. Am cerut soldul. Doar jumătate din suma care ar fi trebuit să fie după trei ani de sacrificii.
Jumate. Doi ani de economisit, jumate.
Am stat la masă cu ochii fixați pe mușamaua cu flori, unde era o pată veche de cafea. Frecam pata de luni întregi, nu dispărea. Rămânea. Doar o pată.
Adina! a strigat Mihai din sufragerie. Pui ceaiul?
Pun, am zis.
M-am ridicat. Am pus apa la fiert.
Amețeala în picioare era mai puternică.
N-am început să-l urmăresc imediat. Mi se părea rușinos, dar, într-o joi, când a anunțat ședința cu partenerii, am ieșit și eu după o jumătate de oră. Să mă plimb, atât.
Mașina lui veche era parcată la mall-ul de pe bulevardul Moscovei, nu la serviciu. Am intrat. Era la etajul doi, la bijuterii, cu o femeie blondă, cam de vreo 35-40 de ani, palton bej, păr prins. Stăteau prea aproape pentru niște necunoscuți.
N-am intervenit. Doar am stat sprijinită de un pilon, prefăcându-mă ocupată la telefon.
L-a văzut vânzătoarea, a pus pe catifea ceva: poate un colier, poate o brățară. El a plătit cu cardul. Ea a luat punga, i-a zâmbit, au plecat.
Eu am rămas acolo, pe coridor. Oamenii treceau cu copii, cu sacoșe, cu telefoane. Se auzea muzica de fundal și miros de shaorma ieftină de la fast-food.
Am stat. Apoi, încet, am plecat spre casă.
M-am așezat pe o bancă. Era martie, încă noroi, dar banca era uscată. Am privit strada, mașinile, oamenii. Balta de la intersecție.
N-am plâns. În mine era ceva dens și liniștit. Nu gol, nu durere. Un strat solid, peste tot.
M-am dus acasă.
Zilele următoare am gătit, am lucrat, am privit știrile. Mihai era la fel: vesel, încurajator, atent. Vorbea de Livada de meri, că mergem în primăvară.
Cred că o să poată accepta plata în rate. N-o să trebuiască să adunăm toți banii deodată.
Rate, am repetat.
Da. O parte avans, restul după.
Știi cât avem în cont?
Cu ultimele depuneri, stăm bine. N-am calculat acum, să văd.
Verifică.
Las’, altădată, și-a întors privirea spre televizor.
Am mers la bucătărie.
Am sunat-o pe Clara în seara aia.
Ești bine, mamă? Ai o voce…
Sunt obosită.
Tot la regim trăiți?
Da.
Chiar aveți nevoie de casa asta? Poate găsiți un apartament drăguț. De ce vă chinuiți după Livada de meri?
Mihai vrea.
Și tu?
Am tăcut.
Și eu sunt pomii acolo. Liliacul…
Eh, mama…
E bine, Clara. Tu ce faci?
Apoi iar discuții de copii, grădiniță, rețete.
După trei zile am sunat la AutoGrad.
CityCruiserul? Un model excelent. Chiar zilele trecute am avut o livrare cu fundă roșie, cadou de la soț soției. Foarte frumos gestul.
Cadou…
Exact. Mare sărbătoare. Clientul a cerut pachet complet.
Mulțumesc, am spus.
Am lăsat receptorul. Mi-am făcut cafea. Am așteptat să clocotească apa.
Înăuntru nu era durere sau gol, ci aceeași liniște grea.
Am deschis laptopul, mi-am verificat contul. Am privit soldurile. Alimentările mele, lună de lună, punctual. Ale lui Mihai veneau rar de multe ori, pe jumătate față de cât promisese.
Retragerile, însă, erau constante, regulat, nu din ce voiam eu, nu toate mici.
Mi-am luat caietul de cheltuieli, cel în care notam până la ultimul bănuț. Am început să scriu, să adun, să scad… Vreo două ore.
Era imaginea clară, rotundă: Din fiecare bucată de hrișcă, din fiecare haină purtată la infinit, din fiecare coafor ratat, din pastilele ieftine, niște bani dispăreau. Regulă, grav.
Și-n departamentul de bijuterii era o femeie în palton bej. Mihai plătea calm, obișnuit. În showroom era fundă roșie.
Și bon de la un restaurant cât pensia întreagă.
Și cămașă care mirosea a parfum.
Am strâns laptopul și-am mers în dormitor. Mihai stătea în fotoliu, cu ochii în televizor.
Ți-e foame?
Nu, e târziu.
Bine.
M-am pus pe pat, privind în tavan. Mihai a venit mai târziu și-a adormit repede.
Eu am stat trează. Nu mă mai gândeam la el. Ci la mine. Când m-am văzut ultima oară ca femeie care merită și altceva decât medicamente și paltoane vechi? Efectiv, ceva bun.
Cafea bună. Îmi plăcea la nebunie. De-un an jumate luam doar instant, la pliculeț, de economie.
Un pic de cașcaval cu mucegai. Nu mai gustasem de cinci ani, de la prima noastră perioadă de austeritate. Îmi plăcea cu pâine și struguri, seara, ca un răsfăț mic.
Stridii am mâncat o singură dată, la Marea Neagră, când eram tânără. Era magie.
M-am întors pe o parte.
Decizia n-am luat-o în noaptea aia. A crescut încet în mine, ca o pâine la foc mic. Dimineața era deja hotărâtă, clară și simplă.
Câteva zile le-am trăit la fel. Găteam, munceam, vorbeam cu Mihai. Nu observa nimic. Sau nu voia să arate.
Joia am mers până la capăt. Nu pentru dovezi, ci ca să văd realitatea cu ochii mei.
El a întâlnit aceeași femeie. Blondă, elegantă. S-au văzut la cafeneaua La Petru de pe Ștefan cel Mare, apoi împreună spre parc. Am mers încet după ei.
În parc erau puțini oameni. Am stat după copaci. L-am văzut cum îi întinde un cadou, cum femeia desface, zâmbește. Stăteau aproape. El și-a pus mâinile pe umerii ei, a sărutat-o.
Am privit.
M-am uitat la mâinile mele, în mănuși subțiri, uzate. Aveam degetele roșii de frig.
Mai stăteam puțin, apoi am plecat.
În troleu, lângă geam, priveam: oraș gri, ud, copaci goi, felinare aprinse, pe rând, ca și cum cineva apăsa încet butoanele.
Acasă, am mers direct în dormitor. Am scos geanta mare, și am început să-mi strâng esențialul. Numai ale mele, ce era real al meu: lenjerie, ceva haine călduroase, actele, cardul, carnetul de economii pe care țineam ascuns un rest, picătură cu picătură.
Telefon, încărcător, cartea neterminată.
Paltonul albastru de la second l-am pus pe cuier și am scos din fundul dulapului sacoul vișiniu, purtat cu trei ani în urmă. Puțin strâmt, dar arăta altfel.
Apoi, o hârtie, un pix.
Mulțumesc pentru nota de la ‘Stridii’ și fundița roșie. Sper că ți-a fost pe plac, am scris, semn Mihai. Am pus biletul pe masă lângă pata de cafea.
Mi-am luat geanta.
Am privit frigiderul cum duduie, constat, mecanic.
Ei, am zis, încet, la revedere.
Am ieșit din apartament. Cheia am pus-o sub preș, nu ca așa era vorba, ci fiindcă nu voiam să o duc cu mine.
Pe strada Constructorilor era aceeași viață: oameni grăbiți, câini, chioșcul de flori luminat la colț.
Am stat o clipă. Apoi mi-am continuat drumul.
Știam unde merg.
La două străzi este Galeria Gustului, supermarketul scump, unde nu intrasem niciodată. Acolo vitrinele arată ca în Paris, lumină caldă, fructe etalate ca la expoziție; oameni care cumpără fiindcă le place, nu doar de nevoie.
Am intrat.
Înăuntru miroase a cafea și pâine proaspătă, joacă muzica discret.
Am luat un coș, am mers printre rafturi.
Pește proaspăt și-am ales o bucată de ton roșu, adevărat, cu carne densă. Am pus la pachet.
Stridii, într-un frigider elegant am luat șase.
La raionul de brânzeturi m-am uitat la cașcavalul cu mucegai, bleu-verde, în coajă ceruită. Am pus în coș.
Pâine bună, neagră, cu semințe, crocantă.
Cafea, am studiat etichetele cu sufletul mic: am ales una măcinată, din Etiopia, cu gust de ciocolată neagră și afine.
Când am plătit, vânzătoarea a spus: Bună selecție.
Mulțumesc, i-am răspuns.
Factura era mare. Am achitat, de pe cardul meu.
Am ieșit.
Nu știam exact unde să merg. La Clara, nu, era departe și târziu. Prietena mea, Valentina, ar fi primit oricând, dar în noaptea aia nu voiam să sun. Am mers la un hotel mic din centru. Era curat, decent.
Am scos toate cumpărăturile pe masă. Am cerut instrument să desfac stridiile. Doamna de pe hol mi-a adus un briceag.
Vă descurcați?
Desigur.
Am deschis prima stridie. Strălucitoare, cu miros de mare.
Am mâncat-o. Apoi încă una.
Un pic de ton crud, puțină pâine. Din cașcaval am tăiat o felie. Am fiert cafeaua în ibricul din cameră.
Am mâncat încet. Dincolo de geam, orașul licărea, viu. În cameră era cald și liniște. Pe fundal, radioul murmura o melodie necunoscută.
Nu mă gândeam la Mihai. Nici la Livada de meri. Nici la ce-o fi mâine.
Mă gândeam doar la gustul adevărat al stridiilor, ca atunci, la mare, demult. La tonul roșu, la aroma intensă de brânză bună. La cafeaua care, de fapt, chiar aduce a afine.
Asta eram eu. Nu o spartană. Nu o femeie care doar rabdă. O ființă care știe diferența între stridii și tăiței ieftini. Care știe să stea într-o seară liniștită, cu o masă bună, cu sine.
Am băut cafeaua încet, pe-ndelete.
Ei, am zis încet, bună seara, Adina.
Și mi-am turnat încă o ceașcă.
Nu știam ce va fi mâine. Unde voi sta. Cum voi vorbi cu Mihai. Dacă va exista o casă cu meri și liliac, una reală. Nici dacă voi suna pe cineva. Poate mâine voi fi iar rănită.
Dar pentru acum, în camera asta mică de hotel, cu tava goală de stridii și ceașca de cafea etiopiană, știam un singur lucru: asta-s eu. Asta e gustul meu. Alegerea mea. Seara mea.
Și asta conta.
Am mai mușcat din cașcaval, cu pâine.
Dincolo, pe stradă, s-a aprins un felinar. Apoi altul. Ca și cum cineva și-a adus aminte să pornească orașul.
Eu am rămas acolo, cu ochii în lumini, mestecând pâinea. Fără cuvinte, nici pentru mine, nici pentru lume. Doar am stat. Doar am mâncat. Doar am fost.
De ajuns, pentru acum.
***
M-am trezit dis-de-dimineață. Am privit tavanul alb, cu o pată de la colț. Era străin. Tocmai de aceea, suportabil.
M-am ridicat, m-am spălat, m-am pieptănat. M-am uitat în oglindă. Fața era obosită, mai ascuțită decât mi-aș fi dorit, cearcăne sub ochi. Dar… altceva era acolo. Sau doar mi se părea.
Nu m-am privit prea mult. M-am îmbrăcat. Am ridicat sacoul vișiniu. Am luat geanta.
Mi-am zis că trebuie să-i scriu Valentinei. Trebuia să-i spun Clarei. Trebuia să gândesc unde mă stabilesc. Trebuiau atâtea.
Dar întâi am coborât la cafeneaua hotelului. Am comandat omletă, pâine prăjită, cafea adevărată.
Am prins ceașca mică între palme, ca ceva dorit, cald.
Lângă mine, o femeie în vârstă citea o carte. Era prezentă doar pentru ea însăși.
M-am uitat la ea și m-am gândit că femeile care citesc la micul dejun nu arată niciodată singure, ci preocupate de sine. E o diferență.
Omleta a venit caldă, cu verdeață. Am mâncat fără grabă, cu pâine.
Am trimis sms Valentinei: Pot veni azi? Am de povestit.
A scris imediat: Sigur, dragă. Pun apă la fiert.
Am băut restul cafelei, mi-am pus sacoul pe umeri, am luat bagajul.
Afară, aerul mirosea a schimbare. Nu era încă primăvară, dar nici iarnă nu mai era. Parcă sub asfalt, pământul se dezmorțea încet.
Am stat o clipă pe treptele hotelului. Apoi am ridicat gulerul și am mers la stația de autobuz.
Nu mă gândeam la nimic exact. Picioarele mergeau bine, fără amețeală.
Troleul a sosit. M-am așezat la geam. Priveam orașul: blocuri, magazine, copaci fără frunze, reclame. Trei ani nu mă uitasem pe geam mergeam și nu vedeam. Eram prinsă într-o lume a cifrelor, grija, planuri care, de fapt, nu-mi aparțineau.
Între timp, orașul mergea. Trăia, fără mine.
Nu-i nimic. Recuperez.
Oprire. La semafor, într-o mașină, o femeie cam de vârsta mea cânta în timp ce conducea fără să se ascundă. Se vedeau buzele mișcându-se pe ritm.
Apoi verde. Mașina a plecat, troleul la fel.
M-am lăsat pe spate, cu telefonul în buzunar, tăcut.
Poate Mihai nici nu ajunsese acasă. Sau da. Sau deja știa, sau gândea ceva. Nu mai era problema mea.
Eu aveam ale mele.
Mergeam la Valentina. Știam sigur că acolo va fi ceai fierbinte și-o discuție lungă. Apoi va veni ziua următoare. Și alta. Nu va fi nimic gata pe tavă. Vor fi începuturi, stângăcii, temeri, poate multă oboseală.
Dar și altceva.
Va fi cafeaua care mirose chiar a afine.
Va fi stridia cu gust de mare.
Va fi oglinda în care poți privi fără să-ți pară rău.
E puțin, dar nu nimic.
Orașul era cenușiu, viu. M-am uitat la ferestre, la stradă, și m-am gândit: meri or fi undeva. Nu ca-n Livada de meri inventată de Mihai, ci reali. Și liliac, și băncile de sub el. Nu sunt ce-ți dă altul. Sunt ce găsești tu.
Cândva.
Acum nu. Acum, troleu, geam, martie cu miros de nu-primăvară, dar nici de iarnă.
Atât. Și e destul.
